Peștera Lii – 150 de minute sub pământ

pestera_lii_cuciulat_salaj__18_Un zgomot ca o răsuflare neomenească, undeva, lângă mine, mi-a oprit respirația pentru moment, apoi, căutând să văd ce ori cine face zgomotul ăla, am observat o umbră trecând pe deasupra mea, probabil un liliac mare ori ceva pasăre căreia îi place întunericul peșterii, iar fâlfâitul acela parcă mai mult ecou decât sunet a apăsat pe butonul “ON” al imaginației, îndeajuns de mult încât să mă facă să mă opresc în loc. Apoi am mai aprins o lanternă, și aia vai de capul ei (nu știu cum naiba de nu mi-am cumpărat până acum o lanternă cât de cât bună), dar raza de lumină, așa palidă cum era, m-a împins mai departe, în întunericul peșterii. Și m-am trezit cântând în gând The Bigger Picture – Dream Theater: “Shed your light on me/ Be my guide so I can see/ The bigger picture”. Și the bigger picture – imaginea de ansamblu- a dat întunericul la o parte, m-am trezit zâmbind și, dintr-odată, acolo, sub pământ, de unul singur, m-am simțit acasă.

pestera_lii_cuciulat_salaj__1_Peștera din vale

“Da’, deie-ți Domnul sănătate!”, mă întâmpină zâmbindu-mi de dincolo de gard o bunică, stând pe prispa casei. “De unde vii?” Îi zâmbesc și îi spun că vin din Zalău. “D-apoi de la căldură ai coborât la căldură. Da’ la peșteră…”, își lasă bunica neterminată propoziția, zâmbindu-mi.
Acuma, peștera e destul de cunoscută, am mai scris despre asta, s-a mai scris despre asta, dar doar așa, “în trecere”. Iar pentru cei care au trecut pe acolo și un avut curiozitatea să intre înăuntru, cei 40 și ceva de metri vizitabili pentru turiștii de ocazie sigur au meritat efortul. Pentru speologi, e altă poveste. Peștera a fost cartată prima dată în 1978, de un club speologic din București, pe o lungime de 97 m. În 1990, peștera s-a cartat până la 360 m, în 1993 s-au mai cartat câteva porțiuni, până la 831 m, apoi, în 1994, peștera se cartează până la 1319 m, până la sifonul 4, dezvoltarea actuală, după explorările din 2009 și 2010, fiind de 1510 m.
Evident, nici măcar nu-mi făceam iluzii că aș putea să ajung atât de departe, eu nefiind nici pe departe un speolog experimentat, nu am echipament, nici măcar o lanternă mai ca lumea, și, în plus, eram de unul singur. Ori, se știe, în peșteră, atunci când treci de limita de siguranță, nu ai ce căuta singur. Dar, dacă tot mi-am pus în gând să văd ce e dincolo, mi-am luat pe mine o foiță de fâș, din aia pentru vânt, o pereche de pantaloni, tot de fâș, mai mult așa, să-mi bag în cap că-s echipat, și o pereche de bocanci de sacrificiu, cu care știam că o să trec prin apă, deși s-a dovedit nu doar că am trecut prin apă, dar am și stat în apă mult mai mult decât credeam.

pestera_lii_cuciulat_salaj__7_Sifonul

Am ajuns repede la primul sifon, temporar se zice, și chiar speram că o să-l găsesc gol, ori cu puțină apă, să nu fac baie chiar din prima. Bineînțeles, sifonul nu știa că vin, așa că făcuse rezerve serioase de apă rece, în unele locuri până mai sus de brâu. Am făcut o mică pauză, înainte să intru în apă, făcându-mi planuri în minte: întâi intru, văd ce e dincolo, apoi duc rucsacul echipat cu tot ce trebuie pentru supraviețuire (mai puțin mâncare – din nou, nu mi-am pus cu mine nimic de mâncat, deși nu se știe niciodată), apoi duc echipamentul foto-video. Și așa am și făcut. Adică, de ce să fac baie doar o dată, când pot să mă bălăcesc de mai multe ori? Am tras aer în piept, apoi am intrat în apă, pe care am simțit-o umplându-mi bocancii, apoi urcând tot mai sus, împreună cu fiorul rece. Sincer, mi-a trecut prin cap să mă întorc, nu de alta, dar clipocitul apei, cu ecoul ciudat reflectându-se mult dincolo de bolta de piatră pe sub care trebuia să trec, au început să creeze tot felul de scenarii. Știi, atunci când ești singur, iar dincolo de haloul de lumină de 2-3 m, bezna acoperă cu totul cu liniștea aia neagră greu de descifrat, mâini invizibile parcă te trag înapoi, te țin pe loc, așteptând să-ți amintești să respiri. Dar, după o mică introspecție muzicală interioară, m-am trezit zâmbind, și chiar și zgomotele înfundate de dincolo de întuneric mi se păreau familiare. Așa că m-am aplecat pe sub bolta de piatră de deasupra apei, și am mers mai departe, câțiva metri, nu înainte de a trage niște șuturi unui bolovan uriaș, care nu stătea deloc locului în apa de acum tulbure, și chiar nu era cazul să risc să-mi rămână vreun picior prins sub bolovanul uriaș. Și am ajuns dincolo de sifon, într-o galerie mică, noroioasă și foarte umedă, de parcă eram Luke Skywalker, în peștera de pe planeta lui Yoda. Am ieșit din apă, nu și apa din bocanci, apoi am aruncat o privire în jur: “Aha, acolo pun rucsacul, acolo montez trepiedul. Ooo, acolo să nu dau cu capul!”

pestera_lii_cuciulat_salaj__36_În galerii, prin vapori denși. Artistul din adânc

Din cauza umidității excesive de dincolo de sifon, totul în jur era îmbrăcat de vapori denși, dând o senzație de ireal întunericului, și până și vocea, atunci când înregistram filmul, îmi părea îmbibată de apă, plus senzația de saună și apa care-mi șiroia deja pe tot corpul. Și, da, noroiul care a cotropit totul – haine, echipament, piele, de nu mai știam cum să apuc aparatul de fotografiat ori camera video, mai ales că totul era alunecos și, evident, strâmt. Totuși, am uitat rapid de toate astea, în jurul meu mâna nevăzută a artistului peșterii a acoperit pereții cu tot felul de forme fantasmagorice, deosebite de frumoase, și cred că am rămas acolo câteva minute nemișcat, tot privind la formele din jur: o caracatiță cu tentacule albe, lucioase, niște dinți de crocodil zâmbind ciudat, lumânări, licurici de piatră care, atunci când îi mângâiai cu lumina, străluceau în toate culorile, un cer plin de stele și vaporii ca un fum dens al unui trabuc uriaș învăluind totul în mister. Oare așa e și pe Lună?

pestera_lii_cuciulat_salaj__28_Aproape în întuneric

Când mi-am revenit, bateriile de rezervă erau una peste alta în băltoaca de sub mine. Fir-ar, parcă-s prost, fix asta-mi mai lipsea, să rămân fără lumină. Na, fapta-i consumată. Le-am luat din apă, însă, aplecându-mă i-am tras un bobârnac genții în care îmi țineam aparatura, geantă care, până să o iau înapoi, s-a udat de-a binelea. Pfui, și acuma cum mai car eu aparatura? Mai ales că-s tot cu noroi. Și am cărat-o. Am agățat-o cum am putut de mine, și, deși nu plec nicăieri fără rucsac, de data asta, pentru că nu aveam cum să-l mai car prin galeriile înguste din fața mea, l-am lăsat lângă dinții de crocodil, și am început să mă strecor, murdărindu-mă și mai rău, dacă se putea mai rău de atât, prin băltoaca galeriei înguste din fața mea. Cinci-șase metri, apoi deasupra mea se deschidea o altă galerie, ascendentă, dar chiar nu era momentul să mai încerc să și escaldez pereții uzi, mai ales fără cordelina din rucsac. La dreapta, însă, se deschidea o altă galerie, mai îngustă decât cea în care eram, ușor descendentă. Alegerea era ușoară. La dreapta. Icnind și încercând să nu dau de pereți aparatura din dotare, am mai înaintat vreo câțiva metri, apoi, deasupra, altă galerie, ori așa părea. Și am escaladat puțin pereții colorați în nuanțe de maro, gri, negru, roșu-închis, umezi la atingere și alunecoși, dar mi-am dat seama, brusc, că una dintre lanterne și-a găsit să moară fix atunci. De nevoie, aprind lampa camerei video, care dă o lumină puternică, însă, și asta, la fel ca lanterna, s-a stins după niciun minut, așa că am rămas cu lanterna frontală, și aia luminând ca vai de capul ei. Pfuuu… senzația aia de apăsare, de parcă toată greutatea stâncii prin care înaintam neștiut s-ar fi îndreptat asupra mea. Și, totuși, m-am oprit pentru un timp, preț de câteva minute chiar, acolo, în strânsoarea de piatră, lăsându-mi greutatea pe peretele din fața mea.

pestera_lii_cuciulat_salaj__49_Inima pământului

Stăteam lipit de perete, cu mâinile ridicate, cu aparatul foto atârnându-mi de brațul stâng, iar camera video de brațul drept. Încet, mi-am așezat capul pe perete. Și zgomote ciudate au început să iasă la iveală. Un zgomot ritmic, ca niște bătăi de inimă. Poate că erau bătăile inimii mele, deși se prea poate – și eu asta cred – să fi fost bătăile inimii pământului. Și am rămas cu capul lipit de perete, descoperindu-le, ascultându-le, amestecându-mi respirația cu vaporii denși și cu reflexiile proprimilor gânduri. Un amestec ciudat. Acolo, în adâncul pământului. Aproape că-mi venea să închid ochii și să dorm. Însă același zgomot ciudat, ca un fâlfâit, pe care-l mai auzisem și înainte (dacă e un liliac mare, cum a ajuns aici?), plus pâlpâielile alarmante ale singurei lanterne rămase funcționale m-au trezit și m-au târât înapoi, în galeria cu sculpturi. E clar, trebuie să-mi cumpăr o lanternă adevărată, profi.

pestera_lii_cuciulat_salaj__60_La lumină

Am ieșit într-un final din peșteră, la ora 3 și 15. Intrasem la ora 1 fără un sfert. Au trecut două ore și jumătate, și nu-mi dau seama cum. Însă, odată ieșit la lumină, am putut să văd halul în care arătam: plin de noroi, pantalonii de fâș rupți, sfâșiați, geanta foto plină de noroi, aparatura, la fel. Nici măcar nu am mai încercat să văd dacă funcționează, de frică să nu văd că am stricat ceva. Mi-am scos bocancii din picioare, pe rând, și am golit apa dinăuntru, cred că era cam 1 litru în fiecare. Și, de la atâta stat în apă, piciorul stâng a rămas fără piele deasupra călcâiului. Am pus pielea atârnând la loc, apoi mi-am băgat iar picioarele în bocancii uzi. Și așa, ud, murdar și zâmbind oarecum tâmp, am traversat pășunea de deasupra văii, apoi satul aproape pustiu la ora aia, până am ajuns la mașina rămasă în soare, mi-am pus parasolarul pe scaun, să nu-l murdăresc și pe ăla, și am pornit către casă. Eu și bătăile inimii pământului, pe care, și acum, încă le mai aud.

  • pestera_lii_cuciulat_salaj__1_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__2_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__3_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__4_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__5_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__6_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__7_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__8_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__9_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__10_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__11_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__12_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__13_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__14_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__15_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__16_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__17_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__19_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__18_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__20_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__21_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__22_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__23_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__24_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__26_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__27_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__28_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__29_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__30_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__31_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__32_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__33_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__34_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__35_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__36_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__37_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__38_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__39_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__40_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__41_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__42_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__43_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__44_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__45_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__46_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__47_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__48_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__49_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__50_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__51_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__52_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__53_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__54_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__55_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__56_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__57_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__58_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__59_
  • pestera_lii_cuciulat_salaj__60_

4 comentarii

  1. No…altă poveste faină. Credeam că ai scris cu no expresia ”Na, fapta-i consumată.” Tot mă gândesc cum se traduce ”no” în engleză 🙂 ! Imaginile vorbesc de la sine și felul cum ai descris experiența artistului subteran are mai multe înțelesuri pentru mine: subteran ( underground ), forme ciudate de stalagmite și stalactite ( chiar că par imagini de pe Lună deși încă n-am ajuns acolo fizic 🙂 ) iar bătăile alea ale inimii… Oare o fi adevărat că în peșteră ritmul cardiac scade și pe baza acestei explicații, o experiență ”subterană” îți adaugă încă un pic la viață 🙂 ? Mulțumesc Călin. Multă veselie îți urez 🙂 !

  2. GELU says:

    Autorule spune unde este pestera si cai de acces ,daca vrei sa faci un reportaj profesionist asa fara locatie este un basm .

    • Autorule says:

      Pentru cei cărora chiar le place natura, dacă vor să o găsească, sigur o vor găsi. În rest, din experiența de peste 10 ani de când fac reportaje, mai bine să nu fie profesionist, din punctul unora de vedere, decât să dau mură în gură maneliștilor și grătaragiilor, care distrug orice loc în care ajung. De cei din urmă, natura nu are nevoie. Decât “profesionist”, mai bine basm ecologist.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*