„- Dar de ce le zici dumneata pere la cartofi?
– C-așe le zâcia și măicuța și maica bună. Da cum să le zâc? Goață, ca iștia din Bercea, uări crumpe, uări picioici, uări hiribe, corompile, barabule și nu mai știu cum le zâce pân satie… Noi așe le zâcem, pere. Die pământ.
– Pere-n laboș?
– E, că le facem în laboș, adică în bădic, on laboș gros, din fontă. Ciia di pă ulița Mochii le zâce pere tosonite. Poate că ii n-au laboș. Noa, fătu mnieu! Îț trebe pere die ale albe, fărinoasă. Le corățăști, le speli și le tai una câtie una p-on curpător mai mărișor. Le tai, perile, pă lung în duoauă , o mai crepti odată și o tai așe ca bănuțîî.

– Mi-ai mai făcut cartofii ăștia, tare buni. Da ce zici dacă punem la fiert și ceva verdeață, ardei, poate ciuperci? Uite, eu tai acum o ceapă verde, niște ardei și oarece verdeață. Ce zici?
– Măicuța nie făce mâncarea aiasta mai mult iarna și nu punia nimnică, numai pere, da taie-le, rele nu pot hi. Hai să prăbălim. Maica bună nici nu nie făcia perele așe, pă vremea aceie nu să făcieau atâtia… nie făcia pere coapte-n ler cu moare, uări numai hiertie și nie mai făcia pere răntălitie cu ceapă, oloi și poprică dulce. Da când nie făcia pere, ale ierau! Nu mai aviam altăce. Noa, și cum îț spui, le-ai tăiet tăitie ale, pui în laboș o țâră die unsoare die porc o die rață, die care ai, tu poț punie și oloi, cum ț-a plăcia. Pui unsoarea să să toptiască, pui în ie unu, doi bănuț din perele tăiete și când vezi că sfârâie, pui tăitie perele diodată, nu amesteci defel. Dacă zâci tu, puniem diasupra și ceapa, thipărușa și petrinjeii, om vide cum or hi, pui și sare…

– Câtă sare?
– Asta nu-ț poci spunie ezact, cam cât gâniești, că franțu lie cântăreștie. Tii învăța cum cere mîncarea sare și tăiticele. Amu pui fidieu pă laboș, faci focu molcuț, molcuț și diaci să face sângură mâncarea, nu te cotozî, ai ce face altăce pân casă. Cam o jumătatie die ceas forcotește laboșu și n-ai treabă cu iel, îi sâmțî numa ce mândru amninoasă pân casă. Arădici on ptic fidieu și cu o furcuță iei on ptic din pere și le cuștulești, vezi dacă-s hierte… die-s hierte, începti și le tosoniești, mai coț die sare, pui dacă trebe. Nu punie multă, că napoi no mai poț lua!

– Cu ce le… tosonești?
– Cu mestecău ista die lemn. Omu mnieu mni l-o făcut, mai am unu și mai mare, pântru când fac cașu, pântru groștior… Cam așe-s perele-n laboș. Le mânânci așe cum îs cu oareșce curethi morat, o crastaveț. Mai rar, măicuța nie frije câti-on dărăbuiț die clisă, mai rar, poatie duminica. Doamnie bună iera, noi pruncii nu pre acădem la clisă… bărbațîî o mâncau că ii mereau la coasă, la pădure… lucrau greu.
– Nu-i greu de făcut.
– Nu-i greu, dară numai să ai ce-ț trebe, poț punie perile ieste și lângă o tacănă die țâ face, alduiască-vă Cel die sus!”