DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Pe poteci în Alpi, cu dinozauri și-o umbrelă

Cum a împrăștiat vântul norii și a lăsat la vedere fâșii albastre de cer, cum am pus sandvișuri și fructe în rucsac, fiecare și-a umplut sticla cu apă și am întins-o. Nu am avut o destinație anume, am zis că vrem doar să urcăm puțin pe munte, să întâlnim o pădure, să îmbrățișam un copac și o potecă și să fim înapoi la mașină înainte de amiază, când cică urmează a doua tură de ploaie pe ziua de azi.

Inițial, am pornit-o către sud, eu mereu vreau să mergem către sud – Marcell zice că-s ca White walkerii din Got, numai sud văd în fața ochilor – apoi am tăiat-o ușor către vest, până am dat de un râu și un defileu cam cum face Jiul nostru când coboară repezit și înspumat spre Oltenia.

Răul e Mangfall, ne-a spus Google Maps, ce străbate Bavaria de Sud și se strecoară printre culmile ei.

De sus de pe sosea, albia pare doar o covată lungă, de piatră, umplută cu apă plină de bulbuci. În mijlocul râului, un caiac albastru electric despica apele, urmat îndeaproape de un altul, galben strălucitor, apoi de un al treilea – ticlam și vesel ca un râs de copil. De-o parte și alta, pereții de stâncă se ridicau drepți și gri spre cer, iar când dădeau de lumină, undeva deasupra mult deasupra capetelor noastre, sunt acoperiți până în buza haului cu arbori și tufiș verde închis.

Șoseaua ce coboară tot mai mult în defileu, mergând de-a lungul râului ca o soră mai mică, e îngustă și punctată din 50 în 50 de metri cu stâlpi ce arată înălțimea la care te afli, dar din mersul mașinii mi-a fost greu să descifrez cifrele.

La un moment dat, fâșia de asfalt s-a lărgit brusc și a devenit o parcare, în fața unei clădiri de lemn, destul de mare, cu o grămadă de ghivece cu flori împrejur. E un restaurant, iar după recenziile pe care le-am găsit online, pare un punct iubit de drumeți.

La o aruncătură de băț de ea, peste rău se întinde un pod de lemn, arcuit ca o burtă de dinozaur sătul. Am luat-o într-acolo, Maya cărându-și pe umăr umbrela. Da, așa mergem noi pe munte când e soare, cu umbrelă roz cu buburuze la purtător și cu un Triceratops și un Spinosaur în rucsac. Da, așa e, slavă Domnului că am fost tari la negocieri și restul turmei de dinozauri a rămas acasă. Nu, elefantul Cici nu a rămas acasă, ci în mașină, pe locul meu. Să vadă mai bine priveliștea până trebuia să venim noi ‘napoi și oricum, i-am zis copilului din dotare că doi dinozauri cărăm în spate, dar doi dinozauri + un elefant sunt limita de jos a toleranței într-o zi de vineri.

Picnic deasupra pădurii

Odată trecut podul, ne-am găsit o potecă grozavă pe care să urcăm – cam abruptă în unele locuri și cu râpe tare adânci, ce se cascau ba la stânga, ba la dreapta, dar am iubit-o cu atât mai mult. Prin frunzișul des ce împletea bolți de verdeață deasupra noastră soarele reușea uneori să străbată și să lumineze rădăcini bătrâne de copaci, dându-le forma unor tronuri demne de regi din alte vremuri. Sub tălpi, frunzele și pietrele poteci erau umede de la ploaia din zori și, nu de puține ori, am simțit cum pământul ne fuge la propriu de sub picioare.

Cât Marcell, Maya și umbrela au luat-o înainte, eu m-am oprit să fac câteva fotografii. Degeaba, nici pe departe nu au reușit să se ridice la înălțimea splendorii naturii, atât de vie și plină de viață mi-a părut pădurea de azi.

Când i-am ajuns pe ai mei, erau cocoțați pe un mal de pământ de vreo 2 metri, ce creștea din coasta dreaptă a poteci. Aveau sticlele de apă în mâini și cu privirea urmăreau nonșalant o cireadă de văcuțe, din alea cum vedeam pe vremuri în reclamele la Milka.

– Ce clopoței frumușei au la gât, mami!, am auzit-o ciripind încântată pe Maya și mai că i-aș fi dat dreptate dacă văcuțele n-ar fi avut fiecare câte o ditamai talanga, căreia numai clopoțel nu mi-ar fi trecut prin cap să-i zic.

După scurtul popas, am luat-o iar la picior, cărarea fiind la fel de abruptă cum ne obișnuise deja.

– Îți dai seama că o astfel de cărare era în Evul Mediu cel mai bun drum? Și ca să mergi pe ea, mai trebuia să și plătești?, l-am auzit pe Marcell că mă întreabă.

– Mda, banii ori viața ori ceva Robin Hood autohton, îi răspund. Dar îți dai seama cum o fi să ai ditamai rănița cu 10-15 kile de trăznăi în spate, să fii flămând și cu hainele ude și să trebuiască să o tai direct prin pădure, să treci râpe și să eviți cărările, ca să nu te vadă dușmanul?

– Te gândești la al Doilea Război Mondial? Că în primul rănița nu era atât de grea, nu aveau de cărat atâtea. Nu o fi fost deloc ușor, ba cred că a fost al naibii de greu, bine ca trăim în timpurile de acum – deși nasoale, tot mai bune ca atunci, mi-a răspuns Marcell.

Cu gândul la vremurile trecute versus prezent, nici nu ne-am dat seama când am ajuns suspe culme. Un cer albastru intens întins și presărat cu nori mari, albi, ca niște perne aruncate alandala în sus, iar în jur plin de pajiști alpine, verde smarald. Undeva în fața noastră, la vreo 200 de metri, se vedeau clădirile unei ferme, probabil cea de care aparțineau văcuțele pe care le admirasem în timpul urcușului.

Ne-am găsit repede un petec de iarbă și am pus de-un picnic în doi timpi și trei mișcări. Printre sandvișuri și piersici, am aruncat ocheade în dreapta, peste pădure, unde niște nori cenușii țineau morțiș să se înghesuie unul în altul și apoi să se prăvălească peste Valea unde răul încă se auzea mugind.

Nu a fost multă vreme de pierdut pe culme. Două, trei poze cu cerul și norii, Maya a găsit un copac la marginea pădurii pe care l-am îmbrățișat, apoi l-a blaglosovit și l-a înălțat de rangul de purtător de umbrelă pe-o creangă mai joasă, am aruncat o ultimă privire împrejur și am început coborârea.

A mers mult mai repede decât urcușul, iar pe când am ajuns în parcare, primii stropi de ploaie ne-au aterizat pe față. Mai că nu-ți venea să crezi, cu soarele încă lucind puternic deasupra, însă i-am văzut și în apa râului, unde făceau cercuri cu precizie matematică.

L-am expediat pe Cici pe bancheta din spate, cu Maya, și mi-am recuperat locul de copilot. Când am pornit mașina spre casă, în frunzișul copacilor se pornise să sufle un vânt nărăvaș, iar ploaia cădea în stropi mari și deși.

O ploaie de vară, am zis, și imediat am simțit miros de praf răscolit de ploaie, miros cu care am asociat mereu vacanța mare.

– A ce miroase?, am întrebat.

– A ploaie în pădure!, a răspuns Marcell.

– A napolitane cu căpșuni, a zis Maya.

M-am întors să o văd, descoperise punga cu desertul de rezervă și își afundase mâinile până la cot în ea.

De fapt, mirosea a copilărie în tot și în toate, mirosea a bunăstare sufletească și a bucurii mici ce ți se întâmplă doar când ești cu cei dragi.


  
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu