Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Pe o bancă în parcul din Șimleu Silvaniei m-am așezat și m-am gândit la oameni

Nu e foarte mare, ba chiar e micuț parcul ăsta, dar cochet și îngrijit, și atunci când te așezi pe o bancă nu ai senzația că te-ai așezat pe locul altcuiva, ci, dimpotrivă, că acolo e loc pentru toți. Asta spre deosebire, ori în contrast cu societatea umană, unde cu greu îți poți găsi locul. Și de ce ar fi altfel? Oamenii, cei mai mulți, aproape toți, s-au obișnuit să considere turma în mișcare în care s-au înregimentat, cu sau fără voia lor, ca pe o normalitate condusă de talanga din față. Iar sunetul ăsta al talangei, pe care cei făcând deja parte din turmă îl consideră ca pe un argument de a fi una cu turma irefutabil, e confundat, ca atare, cu propria conștiință.

M-am așezat pe banca asta din parcul cel cochet din Șimleu Silvaniei mai mult așa, ca o pornire de moment, ieșind de la o conferință de presă. Și în loc să plec către casă, m-am trezit că am ajuns în parc, unde, că tot am avut o bancă numai pentru mine, am privit oamenii care erau, la ora aceea, în parc. Niște copii pe role, un grup de femei discutând cine știe despre ce, dar stând strâns laolaltă, de parcă, dacă între ele ar fi fost mai mult de jumătate de metru, s-ar fi pierdut una de alta, un bărbat împingându-și alene bicicleta pe alee, o fetiță făcând roata pe iarba verde din parc, sub privirea caldă, aprobatoare a femeii care era cu ea.

”Bună ziua. La o pauză, după atâta cutreierat prin natură? Să știți că vă urmăresc”, am auzit vocea unui bărbat, pensionar, oprindu-se în fața mea, apoi, după ce l-am salutat zâmbind, întinzându-i mâna, plecând mai departe, în drumul lui.

L-am privit cum se îndepărta, ușor, cu pașii lăsând în loc de urme amintirile celui care a fost acum mulți ani, atunci când viața părea că e fără de sfârșit. Acum, amintirile ăstea sînt fără echivoc: cât mai este până la final?

Pensionarii, la fel ca și copiii, mă fac să zâmbesc, atunci când îi văd. Și unii, și alții par că încearcă să-și găsească un drum prin lumea celor ”mari”: unii, copiii, ca să poată merge mai departe în viață, ceilalți, pensionarii, ca să se mai agațe de ceea ce a mai rămas frumos din viață. Pe primii, pe copii, lumea îi ține în brațe, și la propriu, și la figurat. Cei în vârstă, pensionarii, sînt arătați cu degetul, ba chiar înjurați că-și permit să mai stea aici, în lumea asta unde, evident, nu e loc și pentru ei, pentru că cei ”mari și tari„ vor totul pentru ei. Mie îmi sînt dragi, și de fiecare dată când pot, sînt alături de ei, încerc să-i ajut, să le dau speranță.

Am rămas vreo oră în parc, uitându-mă la cei care erau sau care treceau pe acolo. La fel ca în viață. Poate că oamenii frumoși (frumos însemnând mai mult o stare de spirit) sînt cele mai de preț cadouri pe care ți le oferă viața.  Sînt oameni pe care îi simți din prima ca fiind frumoși (puțini, atât de puțini de parcă nici n-ar exista), iar pe oamenii ăștia ți-i dorești aproape. Uneori drumurile nu merg în aceeași direcție, dar tot ți-i dorești. Alteori, e un drum comun, dar chiar și așa, avându-i aproape, continui să ți-i dorești lângă tine. Până la urmă, ca să-ți faci viața frumoasă, trebuie să te înconjori de frumos. Și atunci când ai ales să trăiești în societatea umană (natura e frumoasă oriunde ai fi), chiar și pentru un timp, oamenii sînt cei mai de preț. Cei frumoși. Restul urmează talanga din față a turmei, câteodată tăcuți, de parcă ar fi murit deja, alteori, atunci când sunetul talangei crește în intensitate, arătându-și pumnii și înjurând în toate părțile.

Și-atunci, cum să nu îți fie dragi oamenii frumoși? Ei sînt cei care te fac să simți că nu ești singur.

1 comentariu

  1. Foarte relaxant să citesc ce scrieți !

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*