Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Pe dealurile de lângă Brâglez. Turnul cu ferăstruică. Gresiile uriașe cu rădăcini

Dealurile Sălajului au un farmec aparte. Și nu doar pentru pitorescul lor, ci, mai ales, pentru locurile pe care le păstrează ca pe niște secrete, care – că de aia-s secrete -, nu-s pentru oricine, doar pentru cei care vor să le descopere. Iar ”secretele” ăstea, odată ce ajungi acolo, și te aventurezi în pădure ori pe pășunile întinse, ies la iveală, smulgându-ți, de fiecare dată, un ”ooaaauu!”, chiar dacă, după multe zeci de ture sălăjene, pare că nimic nu mai poate să te surprindă. Și chiar dacă gresiile Sălajului îmi sînt deja familiare, formele create de natură sînt întotdeauna surprinzătoare, și apar te miri unde, de parcă ar fi niște sânziene sfioase, dar curioase să vadă cine trece prin pădurea lor. O pădure care freamătă a viață în fiecare urmă lăsată de animalele care trăiesc acolo, în ciripitul păsărilor, în zumzetul insectelor și, preferata mea, în muzica deosebită a pădurii. O muzică de care, odată ce ai învățat să o asculți, nu te mai poți sătura. Și atunci când mi-e dor de muzica asta a vieții, mă întorc în natură, o natură care îmi așază în cale, de fiecare dată, locuri deosebite – un fel de cadouri pe care le primesc cu drag. La urma urmei, eu și natura sîntem prieteni vechi.

Desculț prin vale

Am lăsat mașina la marginea drumului, chiar peste drum de pădurea care adăpostește Casa Tâlharului, mai mult așa, strategic: dacă nu o să găsesc nimic deosebit în partea dreaptă a văii (deși știu că întotdeauna găsesc ceva frumos, oriunde aș merge), la întoarcere, că tot sînt acolo, o să o iau pe singura vale pe care nu am străbătut-o, încă, o să urc deasupra pădurii și o să las razele soarelui să stea lângă mine.

Odată strategia pusă la cale, am luat-o către valea Brâglez, al cărei curs de apă nu e foarte mare, adică l-am trecut de multe ori, și vara și iarna, mai mult așa, din joacă, fără a merge mai departe. Deci, nu ar trebui să fie o problemă.

Vreo 10 minute m-am tot învârtit pe lângă vale, căutând un loc prin care să trec dincolo, fără să mă ud prea tare. Degeaba. Oricât aș fi tras de timp era clar: dacă vreau să trec, mă ud. Însă, pentru că sînt de abia la început, mai bine să nu îmi ud bocancii, că cine știe cât timp o să cutreier coclaurile ălea. Așa că m-am pus în fund, mi-am scos bocancii și șosetele din picioare, și cu ”bagajele” în mâini am trecut dincolo. Apoi m-am întors și după aparatul foto care stătea cocoțat în vârful trepiedului, ca să facă rost și de material pentru reportajul video. Din nou, m-am așezat în fund, ca să mă încalț. Dar m-am ridicat mult mai repede decât aș fi crezut. De nicăieri (adică, până să mă așez nu erau acolo, la vedere) o grămadă de furnici din ălea mari s-au urcat pe mine din toate părțile. Ce stat în fund? Am luat o șosetă, apoi am mai făcut niște pași, după care am luat bocancul. Și tot așa, cu furnicile după mine, am reușit să îmi iau cealaltă șosetă și bocancul cam în vreo 4, 5 metri de țopăit.

Gata încălțat, și după ce am scuturat furnicile de pe mine, să le las acolo unde le-am găsit, m-am îndreptat către liziera pădurii, însoțit de sunetele fazanului care venea când din stânga, când din dreapta.

Arcada cu rădăcini. Turnul cu ferăstruică. Murphy

Câteva zeci de metri am făcut doar după ce am intrat în pădure, care a lăsat verdele crud să coloreze frunzele copacilor, și am dat cu ochii de arcada mare, de deasupra mea. În doi timpi și trei mișcări am fost acolo, căscând ochii și minunându-mă: ”Fii atent, cum au crescut rădăcinile ălea pe peretele arcadei, de parcă ar fi o pânză de păianjen uriașă”.

Chiar dacă încă mă minunam de arcada găsită, am simțit că în spatele meu este ceva și mai frumos. Încet, m-am întors și am văzut turnul ăsta de piatră, care părea stingher acolo, de unul singur, așa înalt și slăbănog. Apoi, coborând privirea, am văzut ferăstruica, trecerea către dincolo (bine, unii ar putea zice că-i doar o gaură, dar ce știu ei?), și deja imaginația mi-a luat-o razna: ”Oare unde duce? Ce bine ar fi ca, odată ajuns în cealaltă parte, să descopăr un portal către o altă lume, iar de acolo, pentru că sigur acolo orice e posibil, să pot să aduc cu mine înapoi tot frumosul pe care-l găsesc și să-i dau drumul în lumea asta. S-ar schimba ceva?”

M-am învârtit în jurul turnului cu ferăstruică multe minute, încercând să trec prin fea, lucru la care am renunțat, pentru că aș fi riscat să rup peretele subțire, și atunci s-ar fi risipit toată magia. Așa că m-am mulțumit să-l fotografiez și să mă așez, cuminte, lângă turn. Până când și-a făcut simțită prezența Murphy. Care a făcut ce a făcut și a dat cu legea lui după mine, iar toiagul, pe care-l așezasem lângă picior, a luat-o pe tobogan în jos. Până jos, adică la baza dealului abrupt. Normal, m-am dus după toiag, apoi am urcat panta înapoi, mai mult râzând aducându-mi aminte cum îmi ziceam: ”Hai că se oprește. Fii atent că nu se oprește. Doar nu o să alunece până jos. Ba da, e jos.” Până sus mi-a mai trecut din râs, nu de alta dar s-a băgat gâfâiala în seamă, așa că o pauză lângă turnul cu ferăstruică a fost binevenită.

În stânga, perete. În dreapta, perete

Sus, pe culme, cam la jumătatea distanței către Tihău, m-am oprit. O căprioară, nu foarte speriată de mine, dar prevăzătoare, s-a pus la adăpost, în spatele copacilor. Nici măcar nu am scos aparatul de fotografiat, ca să îi fac o poză, și nu pentru că nu aș fi putut să ”o prind”, dar dacă s-a ascuns, înseamnă că nu vrea să fie văzută. Și am lăsat-o în pace. Adică, cine sîntem noi, oamenii, să fotografiem tot ce mișcă? Dacă am fi noi în locul lor și ne-am trezi acasă la noi cu niște extraterești ori mai știu eu cine că tabără cu aparatele de fotografiat pe noi – când mâncăm, hop cu poza la mâncarea din gură, când sîntem la baie, poc un cadru de senzație, când mai facem cine știe ce, hop și fotograful în capul nostru? Ne-ar plăcea ori i-am zice să se mai ducă și naibii, că nu i-a invitat nimeni?

Ca să vadă că e în siguranță, m-am întors cu spatele la ea, și, în scurt timp, am auzit-o ieșind din ascunzătoare, nu foarte departe de mine. M-am întors ușor și am văzut-o. Și a fost de ajuns.

Am renunțat la a merge mai departe, și am coborât dealul, urmându-mi planul de a ajunge pe celălalt deal, din cealaltă parte a văii. Ori așa am crezut. Pentru că, urmând o cărare făcută de animale, am ajuns pe o muchie de pământ, nu foarte largă. În stânga, un perete mare. În dreapta, la fel, gresiile promiteau multe. Și apoi, oricum, dacă vroiam să merg mai departe, nu puteam (adică puteam, dar de ce să urc înapoi pe unde am venit?) decât prin stânga sau dreapta. Și am luat-o la stânga, către peretele abrupt, pe o brână de pământ, mă rog, un fel de brână, alunecoasă și în pantă. După ce am cotrobăit pe lângă peretele de stâncă (plin de grote mici, și care, după urmele aflate pe tot locul, au fost transformate în vizuini de animalele pădurii), m-am întors înapoi, dar nu pe brână, fiindcă brâna, după mai multe treceri – ca să car și echipamentul -, a devenit instabilă. Și am ajuns la niște gresii de-a dreptul uriașe. Drepte, cu tot felul de forme, și care, într-un loc, la fel ca arcada găsită la urcare, era năpădită de rădăcini, ca plasa de frânghie de pe corăbiile vechi, ori ca o pânză uriașă de păianjen. Oricum, imaginea e una deosebită, și cu greu m-am abținut de la a nu urca pe rădăcinile ălea până sus. În schimb, după ce am trecut printr-un fel de tunel prin gresie, am coborât în poiana de jos, de la poalele peretelui, acolo unde totul e de un verde crud, plin de flori, de toate felurile. Și, cu ochii după flori, până să-mi dau seama că poiana respectivă e, de fapt, un fel de mlaștină, eu eram deja în mijlocul ei, cu bocancii plini de noroi. Dar cu zâmbetul pe buze. E atât de frumos în jur, atât de caldă e frumusețea locului acela, încât nu ai cum să nu zâmbești. Ba chiar și să cânți de unul singur: ”Birds flying high you know how I feel / Sun in the sky you know how I feel… It’s a new life / For me / And I’m feeling good” – varianta cântată de trupa Muse.

Printre vaci și bivoli. Doi copii. Fără o lanternă

Am auzit mugetul ăla, ca răgetul unui leu, semn că dincolo de pădure, pe pășune, pășteau ceva bivoli. Că numai ei fac așa. Și odată ieșit din pădure, am văzut turma, și pe cei patru copii plus un cățel mic, care se tot învârtea pe lângă ei. Ba nu, cinci copii. Ăla mic, de părea un cățel, era un puștiulică de vreo 4, 5 anișori, și așa, de departe, părea un cățel, de mic ce era. Am traversat pășunea, cu mugetele ălea de păreau răgete de leu însoțindu-mă până am ajuns lângă valea pe care o traversasem în urmă cu aproape șase ore. Șase ore? Când au trecut șase ore, că parcă nu demult am ajuns?

Am trecut, de data asta, de zona cu furnici, și m-am descălțat, din nou, la marginea văii. Am trecut-o în picioarele goale, râzând. Pe celălalt mal, m-am așezat să mă încalț.

”Api, ce-ai vinit să strâci?”, aud o voce de copil de pe celălalt mal.

”Să strâc? N-am venit să strâc”, răspund, nefiind sigur dacă strâc-ul ăsta e, de fapt, stric, că de ce să mă întrebe cineva dacă am venit să stric? Ce să stric?

”Da, atuncea, di ce ai vinit, ce să faci?”, nu se lasă copilul, care ținea de ghidon o bicicletă veche, acompaniat, de acum, și de celălalt copil. Ce să le zic, că am venit să fac un reportaj, ce-o să înțeleagă ei din asta? Așa că le-am răspns: ”Am venit să fac niște poze. Uite, cu aparatul ăsta. Îl vedeți voi? De asta am venit. Da’ voi vreți să treceți valea pe bicicletă?”

”Api, că nu, că el o ține de corman, și io îl împing, numa’, i-așe ni”.

Și până să termine de zis, copilul cu bicicleta a și pornit-o prin vale. Evident, pentru că apa era destul de adâncă și cu pietre pe fundul ei, bicicleta s-a împotmolit, iar el a ajuns cu papucii în apă, spre amuzamentul celuilalt copil, care, desculț, la fel ca mine, a trecut apa, dezinvolt. Apoi, odată ajuns lângă mine: ”Da’ ai 1 leu să-mi dai?”

Chiar nu aveam la mine, nici măcar 1 leu, și i-am spus asta. Nu s-au mirat, în schimb: ”Da’ ceva de mâncare ai, să ne dai?” Nici mâncare nu aveam, deloc, ba chiar nici apă, că o băusem, pe nerăsuflate, în mlaștina cu flori. ”N-am, dar am ceva să vă dau. Uite, o lanternă. O ții și o folosești, sau o vinzi la careva, cum vrei”, i-am spus, apoi am scos din rucsac lanterna, și i-am întins-o.

”Da’ arde? Nii, fii atent că arde. He…”, s-a bucurat copilul, apoi s-a dus repede către celălalt, să-i arate și lui ce a primit. Nu înainte de a îmi spune, după ce a făcut doi pași, că îl cheamă Sorin. Apoi au dispărut, cu bicicletă cu tot.

Eu am mai rămas puțin acolo, ascultând cum curge apa, ca și cum ar duce cu ea toate poveștile pământului ăsta, niște povești pe care le descopăr cu fiecare aventură, de fiecare dată când ascult muzica asta a vieții când mă întorc în natură, o natură care îmi așază în cale, de fiecare dată, locuri deosebite – un fel de cadouri pe care le primesc cu drag. La urma urmei, eu și natura sîntem prieteni vechi.

  • pe_langa_braglez_salaj__5_
  • pe_langa_braglez_salaj__2_
  • pe_langa_braglez_salaj__12_
  • pe_langa_braglez_salaj__31_
  • pe_langa_braglez_salaj__36_
  • pe_langa_braglez_salaj__42_
  • pe_langa_braglez_salaj__49_
  • pe_langa_braglez_salaj__50_
  • pe_langa_braglez_salaj__3_
  • pe_langa_braglez_salaj__4_
  • pe_langa_braglez_salaj__6_
  • pe_langa_braglez_salaj__7_
  • pe_langa_braglez_salaj__8_
  • pe_langa_braglez_salaj__9_
  • pe_langa_braglez_salaj__10_
  • pe_langa_braglez_salaj__11_
  • pe_langa_braglez_salaj__13_
  • pe_langa_braglez_salaj__14_
  • pe_langa_braglez_salaj__15_
  • pe_langa_braglez_salaj__16_
  • pe_langa_braglez_salaj__17_
  • pe_langa_braglez_salaj__18_
  • pe_langa_braglez_salaj__20_
  • pe_langa_braglez_salaj__21_
  • pe_langa_braglez_salaj__22_
  • pe_langa_braglez_salaj__23_
  • pe_langa_braglez_salaj__24_
  • pe_langa_braglez_salaj__25_
  • pe_langa_braglez_salaj__26_
  • pe_langa_braglez_salaj__27_
  • pe_langa_braglez_salaj__28_
  • pe_langa_braglez_salaj__29_
  • pe_langa_braglez_salaj__30_
  • pe_langa_braglez_salaj__32_
  • pe_langa_braglez_salaj__33_
  • pe_langa_braglez_salaj__34_
  • pe_langa_braglez_salaj__35_
  • pe_langa_braglez_salaj__37_
  • pe_langa_braglez_salaj__38_
  • pe_langa_braglez_salaj__39_
  • pe_langa_braglez_salaj__40_
  • pe_langa_braglez_salaj__41_
  • pe_langa_braglez_salaj__43_
  • pe_langa_braglez_salaj__44_
  • pe_langa_braglez_salaj__45_
  • pe_langa_braglez_salaj__46_
  • pe_langa_braglez_salaj__47_
  • pe_langa_braglez_salaj__48_
  • pe_langa_braglez_salaj__51_
  • pe_langa_braglez_salaj__52_
  • pe_langa_braglez_salaj__54_

1 comentariu

  1. Felicitari pt. tura inedita & ilustratii !
    Imi puteti oferi pe adresa e mail personala minime repere de intrare in traseu & orientare ? Nu am prospectat (deocamdata) versantul geografic stg. al v.Gârbou în aval de Brâglez, spre Surduc.
    Multumesc frumos
    LPG

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*