R E D I R E C T I O N E A Z à 3,5%  

   D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!     
|  CONTACT  |

Pe Dealul de la Guruslău, amintirea ultimei victorii a lui Mihai Viteazul are 26 de metri înălțime

„În țara mea aș fi putut să rămân liniștit și sigur, fără nicio teamă, dacă nu m-ar fi chemat credința mea față de creștinătate. Io Mihail voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului și al Țării Moldovei”, a scris într-un memoriu către împăratul Rudolf al II-lea, în 1601, Mihai Viteazul. Și pentru că a existat chemarea asta, acolo, la Guruslău, în 3 august 1601, după o bătălie în care 60.000 de oameni s-au luptat timp de zece ore, Mihai a obținut ultima sa victorie, în cinstea căreia a fost ridicat un monument – Monumentul de la Guruslău.

În 1928, când a fost ridicat pentru prima oară, monumentul avea 10 metri înălțime, și a rămas acolo până în 1941, când a fost demolat de autoritățile maghiare. Apoi, în 1976, a fost reconstruit, dar de data aceasta mult mai înalt, cei 26 de metri ai monumentului stând și acum mărturie a evenimentelor din 1601, acolo, sus, pe Dealul Guruslăului,  o filă de istorie construită din beton armat și travertin, edificiul realizat de Victor Gaga aflându-se pe lista monumentelor istorice.

Într-o zi de iarnă, pe dealul de la Guruslău, vântul rece îți îngheață obrajii, urcând panta abruptă, pe jos, către locul unde a fost ridicat monumentul (drumul se poate face lejer până sus, cu mașina, dar de ce ai vrea să urci acolo stând cu fundul în scaun, când o plimbare pe jos are mult mai mult farmec?). Sus, lângă scenele de luptă sculptate, deasupra cărora se înalță obeliscul, format din 3 lame paralele, reprezentând cele trei țări române, e și mai frig, vântul bătând și mai tare, din toate părțile.

Locul unde acum 417 ani au murit peste 10.000 de oameni, și care ar trebui respectat, măcar așa, din considerație pentru lupta unora de a scăpa cu viață din bătălia care s-a purtat acolo, e acum un loc unde ”cool-ii” de azi își pun la vedere trofeele – prezervative folosite. Probabil, în mintea lor, faptul că cineva a acceptat să facă sex cu ei e o victorie care trebuie însemnată cumva.

Dar ăstea fac parte din ”valorile” contemporane clișeistice, așa că le-am dat repede la o parte, obeliscul înalt al monumentului captându-mi atenția, încercând să privesc printre lamele acelea paralele. Ca și cum aș fi vrut să trec în timp și să fiu martor al vremurilor trecute. Dar mi-am dat repede seama că, în afară de însemnătatea bătăliilor ăstora în ceea ce înseamnă istorie, luptele în sine nu sînt un lucru pe care să vrei să-l reconstruiești. Sub nicio formă. Războaiele, bătăliile, luptele sînt, întotdeauna, ”mai bine să mori tu, decât să mor eu”. Și e suficient un exercițiu de imaginație, ca să-ți dai seama de asta. E de ajuns să-ți imaginezi cum taie sabia un braț, un picior, cum obuzele tunurilor îți sfârtecă trupul, lăsându-te să agonizezi, privindu-ți rămășițele împrăștiate în jurul tău, să arzi de viu și să nu poți face nimic, să nu fie nimeni în jur care să te poată ajuta, toți fiind ocupați cu a-l omorî pe celălalt. Pentru ”cool-ii” contemporani, cei cu trofeele agățate în tufele de la marginea drumului, exercițiul de imaginație e simplu: senzația care îi face să se zvârcolească de durere, atunci când se taie din greșeală la deget, înmulțită cu o mie. De fapt, ce o mie, la ori zece, leșină de durere și le cade gelul din păr.

Pe dealul de la Guruslău, acum e liniște, albul zăpezii ștergând parcă toată istoria asta sângeroasă, și chiar dacă scenele de luptă sînt acolo, sculptate în travertin, liniștea din jur te face să le privești ca pe o poveste, ca și cum nu au existat cu adevărat.

Însă acolo, în 1601, cei 40.000 de  oameni din trupele lui Sigismund Báthory (dintre care 12 000 erau turci şi tătari) s-au luptat cu cei 20.000 de oameni din oastea Imperiului Habsburgic condusă de Giorgio Basta, o oaste de cazaci și oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul, într-una din bătăliile care au făcut parte dintr-o serie de confruntări militare între Imperiul Otoman și statele europene în perioada 1591-1606. În lupta de la Guruslău, trupele lui Sigismund au avut 10.000 de morți, iar cele aliate, 1.200 de morți. E greu chiar și doar să-ți imaginezi cum arată 11.200 de morți întinși pe pământ, acolo, unde acum peisajul de iarnă din jur e atât de liniștitor. Mai bine să nu-ți imaginezi și să crezi că istoria e făcută doar scriind cu creionul pe hârtie, așa e mai ușor să te faci că nu vezi că, de când există omul pe pământ, nu a trecut nicio zi în care, undeva pe planetă, să nu existe o luptă, un război, în urma cărora mor foarte mulți oameni. Și ceea ce e și mai trist, mulți dintre ei sînt victime colaterale.

Monumentul de la Guruslău vorbește despre istorie, o istorie zbuciumată, dar care a pus câte un semn de carte în dreptul fiecărui om care a însemnat ceva în istoria asta. Mihai Viteazul, cel în cinstea căruia a fost ridicat monumentul de la Guruslău, își are, fără doar și poate, locul lui în istoria României. De fapt, în istoria lumii, fiindcă, până la urmă, țările, națiile sînt parte ale aceluiași întreg – omenirea.




 
  

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.