Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Pe bicicletă, din Sălaj, în Alpii Dinarici şi coasta Adriaticii: 9. Dubrovnik

pe_bicicleta_Dubrovnik_9pe_bicicleta_Dubrovnik_1pe_bicicleta_Dubrovnik_3pe_bicicleta_Dubrovnik_4pe_bicicleta_Dubrovnik_2pe_bicicleta_Dubrovnik_5pe_bicicleta_Dubrovnik_6pe_bicicleta_Dubrovnik_7pe_bicicleta_Dubrovnik_8pe_bicicleta_Dubrovnik_10pe_bicicleta_Dubrovnik_11pe_bicicleta_Dubrovnik_12pe_bicicleta_Dubrovnik_13pe_bicicleta_Dubrovnik_14pe_bicicleta_Dubrovnik_15pe_bicicleta_Dubrovnik_16Vechea Republică Raguza, Dubrovnikul de astăzi, încă de când a fost creată, a însemnat ceva în istoria lumii ăsteia, locuitorii ei având încă din secolul XV sisteme de canalizare și spitale, fiind, de asemenea, foarte buni diplomați, lucru care a conferit Raguzei o poziție privilegiată. Iar asta nu doar pentru că de acolo porneau pe vremuri Cruciadele (care, deși se numeau războaie sfinte, numai sfinte nu au fost, totul reducându-se la ”îmi dai mie ce-i al tău, ori te omor”, pentru că așa ziceau unii că vrea Dumnezeu), și nici pentru că zidurile raguzane păreau imposibil de distrus, ci pentru că raguzanii au pus libertatea mai presus de orice, pe vechiul lor steag fiind scris ”libertate”, iar la intrarea în fortăreața Laurenția Lovrijenac, amplasată în afara zidurilor orașului, se află inscripția ”Non bene pro toto libertas venditur auro”, adică ”Nu e bine să fie vândută libertatea, pentru tot aurul”. Un lucru care conducătorilor români post ’89 li s-ar părea ciudat, ei semnând actele de vânzare a țării pe principiul ”e bine să ne vindem aurul, chiar și libertatea, un leu de cinci să-mi iasă”. Și nu ai cum, chiar și ca simplu turist venit pe bicicletă din Sălaj tocmai în Dubrovnik, să nu apleci capul, discret, în semn de respect pentru ce a însemnat, odată, Republica Raguza. Și chiar pentru ce este, astăzi, Dubrovnik, și nu orașul nou, ci orașul vechi, cel în care istoria e încă vie, pentru că acolo, între vechile ziduri raguzane, străzile și clădirile sînt pline de viață.

Era să zic ”nu-mi place deloc Dubrovnikul”

Iar asta pentru că seara, după ce ne-am cazat la o familie simplă, foarte primitoare, din cauză că nu am prea avut timp, am vizitat partea nouă a orașului, parte nouă al cărei principal punct de atracție e o alee pietonală în apropiere de plajă. Și, desigur, portul, plin, non-stop, de vase care intră ori pleacă pe diferite rute turistice, în insulele din apropiere. Ambele înțesate de turiști, majoritatea fiind aici pentru un singur lucru, pe care, chiar și fără să vrei, îl auzi strigat de pe punțile vaselor, de către oameni beți, ori de pe terasele de lângă plajă, tot de oameni beți: ”Paaarrrtyyyy!”. Plus că străzile, aglomerate, nu au nimic de a face cu farmecul Croației descoperit până acum. Așa că, dezamăgit, tot ce puteam spera era ca orașul vechi, pe care urma să-l vizităm a doua zi, când am stabilit zi de pauză, să compenseze, prin ceea ce speram că o să putem vedea, dezamăgirea cruntă a orașului nou. Asta nu înseamnă că pentru turistul clasic român, și nu numai, orașul nou nu are nimic de oferit, pentru că tocmai am scos la iveală cuvântul cheie, respectiv party. Plus că terasele de fițe din oraș pot fi un punct de atracție, și în același timp de lucru, pentru Homo Specimenus Deosebitus, pe scurt, VIP, care, oriunde ar fi, dacă e cineva care să-i vadă, atunci fac ce știu ei mai bine: pozează (a nu se confunda cu a face poze, că nu-i ntotuna).

La sosirea la locul de cazare am fost întâmpinați, ca în mai toate dățile, cu băutura casei. De data asta un lichior de pelin. Femeia, care nu știe boabă de engleză, ne-a arătat sticla și paharele, apoi, arătând cu degetul înspre ea, ne-a spus, într-un limbaj universal al semneleor, că ea l-a făcut. Din ce l-a făcut, cu toate semnele din lume, n-am fi reușit să ghicim, noroc fiica ei care, căutând rapid pe smarphoneul din dotare, ne-a lămurit. Oricum, chiar dacă l-am gistat din vârful limbii, și pentru că sigur așa și e, l-am lăudat tot cu ajutorul limbajului semnelor, adică un zâmbet satisfăcut, larg, care nu poate fi confundat. Vezi, tot am găsit ceva care să-mi placă în orașul nou – decența frumoasă a omului simplu.

Raguza

Nu, oricât aș vrea să încep prin a spune ce e de văzut în orașul vechi, nu am cum, pentru că ar fi prea multe de înșirat aici. Pot doar să spun că, deși mă așteptam să dau peste ceva deosebit, totuși, amploarea acestui loc deosebit m-a luat prin surprindere, și preț de câteva minute nu am mai spus nimic. Doar am privit, tăcut, în jur.

Zeci de mii de oameni se perindă în interiorul zidurilor vechi, pe străduțe, prin muzee, pe terasele aflate la tot pasul, ba chiar și pe ziduri (asta dacă ai 120 de kuna, adică vreo 15 euro, cât costă ca să ți se dea liber la urcat, eu n-am avut). Zeci de mii de oameni din toate colțurile lumii sînt acolo zi și noapte, semn că, după toate războaiele, mai ales cel din anii ’90, care a fost cât pe ce să ditrugă minunăția asta de cetate, turismul a luat o amploare foarte mare. Și pe merit. În cele câteva ore cât am vizitat vechiul Dubrovnik, am auzit vorbindu-se în jurul meu în mai toate limbile pământești, un amalgam de oameni, sunete și aparate de fotografiat, dar care, culmea, pare la locul lui aici, și nu deranjează, oricât de mare înghesuială ar fi. Toți fac același lucru: admiră.

Am luat-o la nimereală, la dreapta, odată ce am intrat în cetate, zicându-mi că, oricum, o să mă întorc rapid la locul de unde am intrat, că doar nu are cum să fie foarte multe de văzut, adică e ca și cum ai vizita ceva muzeu mare în aer liber. Departe de adevăr, departe de așteptări. Cu fiecare străduță pe care mergeam, privind cu ochii mari în jur, parcă intram într-o lume din poveste (aici s-au turnat și părți bune din serialul Game of Thrones, lucru exploatat la maximum de comercianți), dar ceea ce m-a uimit e că, și acum, vechiul oraș e viu, în sensul că aici oamenii locuiesc și acum, își pun rufele la uscat pe sforile întinse între clădiri. În lumea asta, în care Goticul, Renașterea ori Barocul le regăsești la fiecare pas, există loc de joacă pentru copiii care locuiesc aici, există o școală, un dispensar, o grădiniță, și toate astea în mijlocul miilor de turiști din toată lumea. Cei care locuiesc aici au învățat să introducă turismul în viața lor cotidiană. Ca pe vremuri, când, la fel, mulți străini veneau să vadă minunăția asta a Adriaticii, orașului vechi din Dubrovnik (Stari Grad) fiind inclus, pe bună dreptate, în anul 1979, pe lista UNESCO a Patrimoniul Mondial Cultural și Natural. Iar lumea vechii Republici Raguza e prezentă, și acum, acolo, printre clădiri, pe străzi, în biserici, palate, fântâni, în fiecare colț al cetății, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.

Perfect sense

Am rămas rezemat de peretele unei clădiri, câteva minute, așteptând, în mijlocul unei lumi care îmbină povestea cu realitatea, și mi-am dat seama că, până la urmă, asta, lucrurile ăstea, ceea ce simți, ce vezi, ce trăiești, te fac pe tine să fii tu. Poți să alegi să nu fii, ci doar să treci, fără a fi măcar conștient, prin viață, crezând că rutina impusă, fără a-ți da măcar seama, de cotidianul unei lumi care își pierde, încetul cu încetul, simțurile, e de fapt viața ta. Ori poți să alegi să simți, să vrei, să cauți, să descoperi, să faci un pas dincolo de banda rulantă a societății, și să privești și dincolo de oglinda cu care te-ai obișnuit să te minți că ăsta, cel creat de reflexia sticlei, ești tu.

Mi-am adus aminte de filmul Perfect sense, cel în care oamenii și-au pierdut, pe rând, simțurile. Mai întâi simțul olfactiv, apoi simțul gustului. Apoi, când oamenii credeau că mai rău nu poate fi, și-au pierdut auzul și, într-un final, vederea. Și tot ce le-a mai rămas oamenilor a fost atingerea și amintirile. Atingerea – simțul perfect. Poate de asta ar trebui că, măcar o dată în viață, să lași viața să te atingă nu cu clișee, nu cu ceea ce ți se spune că e bine, nu cu ceea ce intră în cercul comod al unei vieți liniare.

Rezemat de peretele unei clădiri a vechii Republici Raguza, am simțit atingerea asta, la fel ca de fiecare dată când ies în natură ori când plec într-un turneu pe bicicletă prin lume. M-a adus la realitate vocea unei tinere de lângă mine, care, cu ceva pliant în mână, ceva cu nu știu ce excursie cu caiacul ori barca, m-a întrebat: ”Do you want to go in an Adventure?” Am zâmbit. Sînt deja într-o aventură. Și încă ce aventură. Pentru că așa am ales.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*