Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Pe bicicletă, din Sălaj, în Alpii Dinarici şi coasta Adriaticii: 8. Makarska

pe_bicicleta_Makarska_Croatia_1pe_bicicleta_Makarska_Croatia_2pe_bicicleta_Makarska_Croatia_3pe_bicicleta_Makarska_Croatia_5pe_bicicleta_Makarska_Croatia_6pe_bicicleta_Makarska_Croatia_7pe_bicicleta_Makarska_Croatia_8pe_bicicleta_Makarska_Croatia_4pe_bicicleta_Makarska_Croatia_9pe_bicicleta_Makarska_Croatia_10pe_bicicleta_Makarska_Croatia_11pe_bicicleta_Makarska_Croatia_12Semănând cu un ciorchine uriaș de strugure, culcat pe o parte, cu case în loc de boabe, îngrămădit între uriașul munte Biokovo și Marea Adriatică, Makarska, micul orășel din regiunea Dalmația, este punctul de atracție turistică numărul unu al Croației, riviera sa adunând oameni din o grămadă de țări din lumea asta. Iar asta mai ales vara, când plaja pietroasă, îngustă, care se întinde pe o lungime de câțiva kilometri, e înțesată de oameni, scutere, terase, terenuri de sport și orice alte chestii din ăstea ce țin de ceea ce înseamnă litoral. Ce mai, un fel de ”la mare” mai special, unde în loc de nisip, sînt multe multe golfulețe, fiecare luat în stăpânire, încă de la primele ore ale zilei, de atâția oameni câți încap fără a sta unul peste altul. Plus câteva fâșii ceva mai întinse de plajă pietroasă ori diguri, pline, evident, și acestea de turiști tolăniți la soare ori sărind, care de unde apucă, în apă. Așa că nu e de mirare că pachetele turistice pentru zona asta se vând repede. Însă, nu e nimic pierdut dacă nu mai găsești pachete turistice (doar dacă ești atât de hămesit, încât vrei neapărat all inclusive). Dacă nu ești hămesit și vrei să ajungi acolo pentru mare, soare și plimbare prin orășelul vechi ori pe micile peninsule din apropiere, atunci e de știut că tot orășelul e plin de locuri de cazare, cred că una din trei clădiri are pe ea o pancartă, ceva, pe care scrie mare: ”apartmani, rooms, zimmer, camere”.

Alien on the beach

Nea Achim ăsta îmi tot dă peste cap cu vorbele lui, pe care mi le-a trântit, așa, de-a dreptul, în față, acum cinci ani, când am fost într-unul din turneele pe bicicletă din România. Atunci, întorcându-ne de pe Transalpina și trecând prin Almașu, o localitate din Munții Apuseni, în apropiere de Zlatna, am intrat la el în muzeu. Omul, se uită la noi, apoi, după ce-și rostogolește privirea de la unul la altul, se oprește la mine: ”Mă, zi drept, tu i-ai adus, așe-i?”. Dau din cap că da. ”Api, și îs prietenii tăi?” Dau iar din cap că da. ”Api, țucu-ți soarele, de ce-i chinui?”

Vorbele ăstea mi-au rămas întipărite în minte de-a lungul anilor, și deși cei care au mai venit cu mine m-au asigurat că vin fiindcă își doresc asta, fiindcă le place, mă tot întreb: ”dacă-i chinui?” Acuma, de chinuit fizic, clar, așa-i, că să pedalezi zile întregi, cu bagajele după tine, nu-i ușor. Dacă sufletește e ok, asta mă intreresează mai mult, că fizicul se repară. Și, pentru că fizicul se poate repara, după opt zile grele de pedalat, pe o căldură de-a dreptul nebună, am zis că e timpul să facem o pauză, chiar dacă asta nu era în plan. Dar, oricum, hotărâsem deja că schimbăm traseul, să prindem mai mult munte și liniște, decât șosele bune, dar aglomerate, așa cum sînt cele de pe coasta Adriaticii.

De data asta, în Makarska, cel chinuit am fost eu. Și nu fizic. Am folosit pauza asta, coborând din localitatea de munte, fix de sub stânci, în oraș, să-l vizităm, ca niște turiști cumsecade, în rând cu lumea. Așa că ajungem pe străzile orașului, liniștite oarecum, intrăm pe străduțele mai mici, printre case vechi, și deja eram cu zâmbetul la purtător. Și, cu tot cu zâmbet, ieșim de pe străduțele lăturalnice și ajungem fix în zona de boom turistic (bine, chiar înainte să intrăm în zona aia, un sunet ciudat, alarmant chiar – ”șlap, șlap, șleop, șleop”, mi-a aruncat buzduganul cu panică în piept). Ee, și odată ajunși în centrul turistic, ăla pe care îl caută toți cei care vin în Makarska, mi-am înghițit zâmbetul sec, iar primul lucru care mi-a trecut, instinctiv, prin minte, a fost să fug. Am deslușit sursa zgomotului alarmant în primele secunde: mii, nu sute, mii de șlăpuitori (adică oameni încălțați cu șlapi) erau ca furnicile, umpleau locul de-a binelea, trecând unul pelângă altul, mare lucru dacă nu chiar unul peste altul, așa cum se întâmplă, de obicei, în stațiunile de pe litoral. Și cică e chiar ceva normal. Da, dar pentru unul nedomesticit, ca să nu spun sălbatic, obișnuit cu liniștea muntelui, a pădurii, nu-i normal, chiar deloc.

Am reușit să respir, din nou, după câteva zeci de secunde, ba chiar am privit în jur. Șlapi, slipuri, chiloți, piele goală cât încape. Am fost tare și am ținut ochii deschiși (adică m-am întâlnit eu cu ursul, și nu o dată, și am scăpat, doar n-o să mă pierd acum, de la câteva mii de piei goale). Bă, mi-am zis, lumea de asta merge la mare, pentru piei goale. N-o fi asta și lumea mea, dar dacă tot sînt aici, să încerc să par normal. Chiar dacă, fără exagerare, eram singurul cu pantofi de drumeție în picioare, ba chiar singurul cu părul vâlvoi, în rest doar freze de maxim doi centimetri și chelii lucitoare cât încape. ”Ooo, ooo, I’m an Alien, I’m a legal Alien…”, mi-au trecut prin cap versurile melodiei lui Sting, și, drept să spun, chiar m-am simțit un alien.

Locuri de vizitat

Sînt multe locuri de vizitat în Makarska. Centrul orașului vechi, cu biserica din piața centrală, străduțele mici pavate cu piatră, mărginite de case vechi, biserica franciscană (care adăpostește un muzeu al scoicilor, dar care nu prea merită vizitat, chiar dacă ții morțiș să intri ca să poți să spui după aia că ai fost la muzeu), o galerie de artă cu intrarea liberă. Plus, pentru turistul clasic de litoral, un shopping center aflat foarte aproape de zecile de terase înșirate pe marginea cheiului.

Despre mica peninsulă Sveti Petar ar fi mai multe de spus, dar, din capul locului, e de subliniat că merită vizitată. Mai ales că trotuarul pavat cu piatră face înconjurul ei trecând pe lângă stânci, unde poți să stai la soare ori să sari în apă, o grămadă de bănci fiind așezate de-a lungul trotuarului, așa că totul e numai bun de promenadă, pentru oricine, atât ziua, cât și noaptea. În vârful peninsulei, niște ziduri vechi închid în interiorul lor o bisericuță din piatră, unde sînt alte bănci, așezate la umbră. Acuma, se zice că punctul de atracție al peninsulei ar fi gardul dragostei. Adică un lanț gros de metal, atârnat pe niște suporți, la marginea trotuarului, în partea din dreapta a peninsulei, cum privești către oraș, pe care sînt agățate o sumedenie de lacăte ruginite, pe care sînt scrijelite niște nume, recte ăia așa de îndrăgostiți, încât a fost obligatoriu să agațe și ei un lacăt din ăsta, că doar de aia s-a inventat gardul dragostei (unii ar zice că, la fel ca în toată lumea, gardurile ăstea ale dragostei sînt un clișeu cu rezultat comercial concret, recte vânzarea de lacăte fără număr). Pentru că, se știe, dragostea nu e dragoste dacă nu e la vedere, nu-i așa?

O lebeniță la marginea drumului versus mere coapte

Am cumpărat un sfert de lebeniță, la întoarcerea (și ce întoarcere, vreo șapte kilometri de mers pe jos) către locul unde eram cazați, de la o tarabă de la marginea drumului, chiar la capătul orașului. Am împărțit-o frățește pe o bancă verde de lângă un fel de monument. Bună, nu pot să zic nu, mai ales pe căldura aia. Însă, în timp ce mâncam bucata aia de lebeniță, mi-a fugit gândul la merele pe care le-am mâncat înainte să ajungem acolo, călare pe bicicletă, mere pe care le-am cărat, la soare, în bagaj, câteva zile. Știi cum au fost merele ălea? Coapte. La propriu. Delicioase. Cred că au fost printre cele mai bune mere pe care le-am mâncat vreodată – mere coapte în bagaj.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*