Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Pe bicicletă, din Sălaj, în Alpii Dinarici şi coasta Adriaticii: 3. Printre chiparoși, în Croația. Frumusețea de dincolo de drum

pe_bicicleta_Croatia_5pe_bicicleta_Croatia_1pe_bicicleta_Croatia_2pe_bicicleta_Croatia_3pe_bicicleta_Croatia_4pe_bicicleta_Croatia_6pe_bicicleta_Croatia_7pe_bicicleta_Croatia_8pe_bicicleta_Croatia_10pe_bicicleta_Croatia_11pe_bicicleta_Croatia_12pe_bicicleta_Croatia_13pe_bicicleta_Croatia_14La mănăstirea veche din piatră, așezată lângă ruinele unei vehi cetăți antice, acolo unde ceea ce a mai rămas din cetatea cândva locuită de oameni reușește, nu știu cum, să te ducă înapoi în timp, și, chiar și fără să închizi ochii, poți să-ți imaginezi cum era cândva în lumea celor care locuiau acolo. Mănăstirea aia de piatră parcă m-a trezit din beția pedalatului pe drumurile fără cusur pe care am trecut în zilele ăstea, în Balcani, peste munți ori pe coasta Adriaticii. Da, senzația aia de libertate pe care o ai când pedalezi prin locuri frumoase e aproape de neegalat. Însă acolo, la mănăstirea veche de piatră, mi-am dat seama de ce sînt aici, în partea asta de lume: pentru peisajele deosebite și pentru istoria care, atunci când te conectezi, nu contează cum, la ea, te umple de ceea ce simți că face parte din tine, cel care vii de departe, pentru a te regăsi acolo unde nu credeai că te poți regăsi.

Pe lângă golf, prin stresul circulației bară la bară

Aerul încă nu foarte fierbinte al începutului de zi, pedalând pe lângă mare,  nu anunța nici pe departe, chiar dacă numărul mașinilor în creștere ar fi trebuit să o facă, ceea ce urma peste puțin timp, după ce am ajuns în orașul Herceg Novi, un oraș mare, cu o circulație care rivalizează cu cea din Cluj ori București. Iar când ajungi în mijlocul agitației ălea motorizate, cu mașini circulând bară la bară, pe drumul care nici măcar nu trece prin centrul orașului, e prea târziu. Chiar dacă panta de 10%, sub soarele deja torid, e îndeajuns să te facă să-ți cosumi energia în doi timpi și trei mișcări, furnicarul ăla de mașini, după ce ne-a prins în mijlocul ei, nu ne-a dat nicio șansă, vrând-nevrând a trebuit să sprintăm pe panta abruptă, ocolind portiere deschise brusc în fața noastră, mașini care virează, pe neașteptate, exact când nu ai cum să oprești, pentru că lângă și în spatele nostru coloana de mașini pare un balaur, care în loc de foc scuipă gaze de eșapament, zgomot infernal, plus o șosea încinsă la maxim atât de circulația dementă, cât și de soarele tot mai fierbinte al amiezii. Așa că, deși cu coada ochiului am observat, la o terasă, un afiș care te îmbia cu o cremă din frișcă cu multe căpșuni deasupra, la 1,30 euro, mi-am luat repede gândul de la ispita dulce, acum, aici, nu e timp de așa ceva, balaurul motorizat are mișcări dezordonate, amenințătoare pentru sălăjenii veniți de departe, pe bicicletă.

Am scăpat, într-un final, de balaur, și am pedalat, o perioadă, răsuflând ușurați. Dar nu pentru mult timp. Soarele pare că s-a trezit și are chef de pârjoleală.

Chiparoși, pantă abruptă, Croația

Am ajuns la trecerea de frontieră din partea muntenegreană, am trecut repede și crederam că, în sfârșit, o să avem parte de un rest de etapă mai ușor. Însă panta din fața noastră a făcut uitate zilele de dinainte, când am pedalat peste munți, iar asta din cauză că soarele a început să ardă. La propriu. Iar cei câțiva kilometri până la trecerea de frontieră croată au fost un chin.

„O, Romania”, a exclamat polițistul de frontieră, uitându-se pe actele noastre. „Ooo, Albania…”, a continuat, apoi, compătimitor, el, spre deosebire de noi, urmărind meciul de fotbal al naționalei României, dezamăgit de rezultat. Aș fi vrut să-i spun că nu-i nicio mirare, dacă, pe vremea când eram copil, urmăream meciurile echipei naționale, cu fotbaliști adevărați, de valoare, acum, cu ceea ce numim fotbaliști, e mare lucru că nu am ieșit pe locul cinci, în grupă, din patru.

Da, sînt frumoase drumurile lor, și peisajul din jur, dar parcă ceva nu e chiar cum mă așteptam. Mai ales că, după ce m-am umplut de frumusețea aia simplă, dar cu atât mai maiestuoasă, a Alpilor Dinarici din Muntenegru, partea asta de lume, cu mașini scumpe, șezlonguri așezate aliniat pe malul mării în fața fiecărei terase, restaurantele, magazinele, ofertele de toate felurile, adică ceea pentru ce oamenii se bat să aibă în vacanțe, pentru mine înseamnă nimic, nu mă regăsesc deloc acolo, și chiar m-am întrebat ce o să fac de acum înainte, în zilele care aveau să urmeze. Apoi am observat, pe partea stângă a drumului, așezată discret, fără nicio pancartă care să te facă atent că e ceva acolo,

O mănăstire veche din piatră. Reconfigurarea traseului

Ars de soare, cu durerea trecând dincolo de piele, în carne, am oprit bicicletele și am urcat treptele către mănăstirea aceea. Așezată lângă ruinele unei vechi cetăți, așa micuță și simplă, a fost ca un semnal de trezire.

Nu, să nu începi să dai din cap și să spui că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici, așa cum spune cântecul ăla stupid. Cântecul ăla, care vorbește despre umilință, aduce lalolaltă o grămadă de cântăreți, actori, oameni de televiziune ori persoane publice care, ca să apară la televizor pe scenă ori în public, cer sume de bani consistente. Și atunci, cam cum e să vorbești fix tu despre umilință, cel care te vinzi pe o grămadă de bani?

Nu sînt deloc un om religios, religia mi se pare că e partea comercială, de vândut, a credinței. Cu toate astea, unele locuri, puține, e drept, de genul ăsta, în care am intrat, au avut un efect ciudat asupra mea. La fel și aici. M-am așezat tăcut pe o bancă simplă de lemn, din fața intrării în mănăstire. Și am vrut să spun ceva, dar n-am mai reușit, din interior, de undeva, o emoție profundă mi-a așezat, fără voie, lacrimi în ochi, iar cuvintele pe care vroiam să le rostesc au lăsat locul unei emoții puternice, foarte puternice, care, ca și în celelalte dăți când am pățit așa ceva, m-a atins adânc înăuntrul meu. Nici măcar n-am încercat să-mi explic toată situația, doar am ascultat emoția dinăuntru. „Pentru asta, pentru locuri de genul ăsta, și pentru munții superbi am venit aici”, m-am trezit spunând. „Deseară, când ajungem la destinație, reconfigurăm tot traseul, nu mai vreau șosele fără cusur, nici măcar Marea Adriatică cu stâncile superbe de lângă. Asta vreau, să găsesc locuri de genul ăsta, care să-mi spună ceva, care să mă facă să simt”, am continuat, sub privirile aprobatoare ale celeilalte părți a echipei.

Am oprit la aeroportul care apăarține de Dubrovnik, să schimbăm ceva euro în kuna, moneda oficială a Croației. Când am oprit acolo, lângă terminal, un mănunchi de biciclete încărcate, cu niște oameni arși de soare, privirile agenților de securitate s-au îndreptat înspre noi. Am luat aparatul foto, să fac niște fotografii. Am făcut o poză, apoi am ridicat privirea. De la etajul întâi al aeroportului, o femeie, agent de securitate, mă privea curioasă. Când ni s-au întâlnit privirile, a zâmbit larg, apoi mi-a făcut cu mâna. Nu eram un teorist, ci un biciclist ars de soare, care căra niște băgăjoaie pe bicicletă.

Ne-am cazat în Cavtat, o localitate stațiune la mare, un loc, de altfel, foarte frumos, unde ai ce să vezi. Da, sînt multe terase, dar nu despre asta e vorba. Ci despre peisajul deosebit și vestigiile istorice, ori chiar despre mica peninsulă care e un loc perfect pentru o plimbare ori o pauză cu tine însuți.

„Ați venit odată cu prima zi de caniculă”, ne-a spus gazda. Da, 42 de grade, cu un aer încins care amplifica căldura soarelui, e caniculă. Însă, după ce am plecat de la mănăstire, n-am mai simțit-o.

Unde o să ajungem zilele următoare, încă nu știu. Înarmați doar cu o hartă, din aia tipărită, chiar dacă pentru mulți pare o ciudățenie că aplicațiile computerizate nu sînt totul pe lumea asta, o să megem mai departe. Și, atunci când o să mâncăm pe undeva, o să băgăm bucățile de pâine depe masă în buzunare, pentru mai târziu. Și o să las frumusețea locurilor ăstea să ne ghideze. La urma urmei, pentru asta am venit.

3 comentarii

  1. mouton says:

    Citesc aceste randuri, si le traiesc in acelasi timp…

  2. opopatrunjel says:

    Si eu trebuia sa fiu in echipa asta !!!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*