Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Pe bicicletă, din Sălaj, în Alpii Dinarici şi coasta Adriaticii: 14. Acel ceva care te face să mergi înainte

pe_bicicleta_Muntenegru_munte_6pe_bicicleta_Muntenegru_munte_1pe_bicicleta_Muntenegru_munte_2pe_bicicleta_Muntenegru_munte_3pe_bicicleta_Muntenegru_munte_4pe_bicicleta_Muntenegru_munte_5pe_bicicleta_Muntenegru_munte_7pe_bicicleta_Muntenegru_munte_8Există momente în viața fiecărui om (de fapt, nu a fiecărui om, pentru ca, din păcate, cei mai mulți sînt doar purtători de umbră în trecerea lor prin viața asta, și atât) când, atunci când simți că nu mai poți, ori că ai ajuns atât de jos încât nu-ți mai vine să vrei să te ridici, ceva te face să tragi aer adânc în piept și să te ridici, să mergi mai departe.

Peste 1000 de metri diferență de nivel

Etapa de astăzi a fost cea mai dificilă de până acum, și nu pentru că pantele au fost criminale, nici chiar pentru că soarele, din momentul în care am început cățărarea, ne-a tot dat în cap cu razele lui (eu zic că de drag, dar, ca de atâtea ori, în atâtea situații, când crezi că faci bine, de fapt, e exact invers,la fel ca soarele). Nu. Astăzi, de nicăieri, deși ziua se anunța una frumoasă, pentru că muntele mă primește întotdeauna cu brațele deschise, m-am simțit foarte rău, ca niciodată în cei în jur de 35.000 de kilometri făcuți pe bicicletă, cu bagajele în spate, prin țară ori în lumea largă. Se poate să fie de vină gândurile care m-au năpădit în noaptea care a trecut, în care nu am dormit mai deloc, fiind cazați la grămadă, într-o cămăruță de 2,5/4m, aici fiind inclusă și baia. O baie mică, la care, ca să ajungi, trebuie să te strecori printre bagajele înșirate în cei 30 de centimetri rămași între paturi și perete. Nu știu. Cert e că în cei 90 kilometri de munte, prima jumătate a fost nebună, criminală de-a dreptul, ne-am oprit de atâtea ori, pentru că îmi era rău, încât ne-am trezit că, în ritmul ăsta, o să ajungem la destinație după ora zece seara, lucru de neconceput, pentru că nu sînt doar eu în echipa asta, și, oricât de greu ar fi, nu e corect față de restul echipei.

Am plecat de la nivelul mării, de la altitudine zero, și am urcat peste 1000 de metri (undeva la 1100 și ceva), pe o distanță relativ scurtă. Dar asta nu ar fi fost o problemă, chiar deloc, nu e prima oară când ne batem de așa ceva, adică, pe munte pante din ăstea tot găsești. Și, sincer, mie îmi plac pantele ăstea nebune de munte, le simți la fiecare pedală și e ca și cum drumul, muntele, ar intra prin picioare în toată ființa. Și cui nu-i place muntele? Întrebare proastă. Multora nu le place muntele, pentru că nu-i comod. Doar oamenii frumoși, ăia care sînt capabili să simtă, doar lor le place muntele.

În timp ce mă luptam, la propriu, cu fiecare metru parcurs, după mulți kilometri, mi-am dat seama că din toată echipa, cel mai greu nu e pentru mine, chiar dacă mi-e rău de mor, ci pentru partea feminină, respectiv Gina. Adică, pentru băieți, efortul fizic e mai la îndemână, pentru că așa sînt construiți, cu ceva mai multă forță fizică (deși, ca să fiu sincer, există fete, femei, cum vrei să le zici, care sînt mult mai pregătite fizic decât foarte mulți dintre purtătorii de sex masculin. Pentru că ele, bine, nu fufele, și nici cele foarte tinere, că ăstora nu le pasă dacă pot sau nu să facă 100 de metri fără să cadă late, doar există taxiuri, ele, femeile adevărate au grijă de corpul lor și sînt, de foarte multe ori, superioare bărbaților, din toate punctele de vedere). Da, lungă paranteză. Însă, revenind la idee, mi-am scos pălăria (nu casca, că era atât de transpirată că mi se lipise de cap) în fața Ginei, văzând cum nu se lasă, oricât de greu i-ar fi. Iar asta înseamnă un un caracter puternic. De fapt, când e vorba de caracter (de fapt, nu doar despre caracter, ci din toate punctele de vedere), îmi dau seama că oamenii cei mai frumoși pe care i-am cunoscut sînt femei.

Un robinet stricat, polițiști și un ospătar uimit

Am băut cam cinci litri de apă. Și am transpirat mult mai mult. La un moment dat, în timp ce pedalam prin tuneluri, simt că plouă, și-mi zic ”de unde naiba să plouă, că doar sînt în tunel?”. Din cască, transpirația curgea ca dintr-un robinet stricat, până pe picioare, iar atunci când mă așezam, în multele pauze forțate, lăsam, la propriu, urme pe bolovanii ori pe stâncile decare mă rezemam. Asta și starea de rău, cum n-am mai simțit niciodată pe bicicletă, m-au pus pe gânduri. Însă, m-am uitat la ceas. E foarte târziu. Ar fi trebuit să fim mult mai departe. Și, de undeva, nu știu de unde, ceva m-a ridicat și m-a împins de la spate, fiindcă, celălalt, ceilalți contează întotdeauna mai mult decât mine, pentru că, dacă i-am luat cu mine, asta înseamnă responsabilitate, și trebuie să am grijă de ei. Indiferent de preț. Și pentru că, cu cât mi-e mai greu, cu atât mă mobilizez mai tare, am recuperat o oră și jumătate, gonind ca nebunii pe pantele de munte, uneori nevenindu-mi să cred că viteza de 31 la oră, pe pantă de 4, 5% e reală.

Pe drum, am salutat, la un moment dat, niște polițiști, care stăteau, vai de capul lor, în soare, de serviciu. După momentul respectiv, ne-am mai întâlnit cu ei, de vreo trei ori, și de fiecare dată, trecând cu mașina pe lângă noi, ne-au claxonat a salut, ca răspuns la salutul meu. Ba chiar, atunci când am intrat la o terasă de pe marginea drumului să umplem sticla cu apă și să luăm un suc, polițiștii, care tocmai plecau, ne-au făcut semn cu mâna, a drum bun. Vezi, niște oameni. La fel ca ospătarul care, văzându-ne pe bicicletă, ne-a întrebat ce și cum, apoi, auzind despre ce e vorba, a căscat ochii mari: ”Cum? Ați venit din România cu bicicletele? Și ați trecut prin Bosnia și Croația? Ce tare! Păi, să aveți drum bun către casă. Și aveți grijă de voi!”

Un lac superb

Lacul ăsta albastru din poze l-am văzut pe înserat. Și n-am putut să nu oprim să-l privim. Adică, pentru asta am venit, să descoperim frumusețile locurilor ăstora, și cum să treci pe lângă așa ceva fără să oprești? (La întrebarea asta, majoritatea motorizaților, grăbiți să ajungă la destinație, să poată mânca și bea mai mult, sînt,în sine, un răspuns. Lumea nu are timp de frumos).

Am ajuns târziu la destinație. N-aș fi scris rândurile ăstea, la ora 1 jumătate noaptea, când mie mi se învârte capul de amețit ce sînt, dar am făcut-o pentru a putea posta pozele cu lacul, pentru că e prea frumos ca să nu fie văzut și de voi, cititorii publicației.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*