Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Paștele pe ulița copilăriei. Un ou fiert, unul crud. Isus, omul

Despre fățărnicie, mai ales când e vorba de sărbători, e redundant să mai scrii, pentru că totul, aproape totul în jur strigă despre asta. Și strigă atât de tare că îți vine să adormi, sperând să te trezești când toată spoiala asta cu iz religios, dar care nu are nimic în comun cu credința, a trecut. În schimb, partea aia sinceră, cea care dă esență Paștelui –  cel despre care se spune că a venit să ia păcatele oamenilor asupra lui -, asta e ceea ce ar trebui să însemne sărbătoarea asta creștină. Pentru cei care vor să creadă.

Nu am reușit să adorm, așa că am dat timpul înapoi, ascultând-o pe mama, eu pe un pat de spital, ea pe celălalt. Și am văzut cum bătea soarele, așa de frumos, acolo, acasă la ea, cea copil fiind, când dimineața vestea Paștele. Fetițele se trezeau, deschideau ochii mari, apoi stăteau în cumpănă: Oare la ce să se ducă mai întâi? La ouăle roșii, la care visau de câteva zile, ori la rochițele de pânză, cusute de mâna mamei și pe care le primeau cadou în fiecare zi de Paște, în fiecare an? Și oricât de foame le-ar fi fost, rochițele câștigau de fiecare dată. Erau niște rochițe de pânză, simple, și pe care mama, pentru a le face pliuri, semn că-s noi, le așeza sub pâinile fierbinți, proaspăt scoase din cuptor.

Înainte de Paște, în satul în care trăiau fetițele, vasele se spălau cu leșie, să fie curate odată cu prima zi de sărbătoare, iar oamenii făceau curățenie în curți. Apoi, se strângeau să spele ulițele. Aruncau apă peste pământul uscat, apoi, ca și cum ar fi fost o familie, sătenii curățau împreună ulițele. Și atât de frumos mirosea a pământ reavăn! Iar seara, a cocoradă, un fel de cozonac cu brânză de vacă, ca o brânzoaică uriașă. Iar mirosul aproape îmbătător ținea loc de foame, până a doua ori a treia zi, când puteau să împartă cocorada. Și așa, cu miros de cocoradă și pământ reavăn, necazurile nu puteau face față bucuriilor acelea simple, dar care însemnau atât de mult pentru niște oameni care au învățat să aprecieze, mai mult decât orice, sinceritatea și sentimentul iubirii de aproape. Și oricât de greu le-ar fi fost, totul părea frumos. Și chiar era frumos. Chiar și pentru câteva zile. Și, poate de asta, după ce fetițele îmbrăcau rochițele cele noi, mergeau la slujbă, la biserică, nu pentru că ”așa trebuie”, ci pentru că vroiau să ducă din bucuria lor acolo, unde se vorbea despre cel care, cândva, a vrut să salveze omenirea, luând păcatele asupra lui.

Seara, mama lor, cu lacrimi în ochi, le privea pe gemulețul mic al casei, cum se îndepărtau pe ulița satului. Foamea, dându-le târcoale, mergeau, ca în fiecare an,  în sat, la mătușa lor, cea care, știau ele, o să le dea câte un ou: ”Api, țucu-vă, de care ou v-oi da, din ăla fiert, ori din ăla crud?”. Fetițele, ținându-se strâns de mânuțe, răspundeau: ”De amândouă, leliucă. Dacă îi vre. De amândouă.”

Cu ouăle în mână, ținându-se, așa cum au venit, de mânuță, se întorceau către casă, bucuroase peste poate. Aveau câte un ou fiert, pe care o să-l mănânce imediat, și câte unul crud, pe care mama lor o să le pună cu celelalte, pe care le primeau surorile și frații lor, și pe care o să le mănânce în zilele următoare. Iar seara, seara ascultau poveștile oamenilor care se strângeau în prispa casei, și adormeau în curte, în iarbă, în rochițele noi de pânză cusute de mama lor.

Ulița copilăriei există și acum, însă amintirea acelor zile, chiar dacă grele, dar când bucuria sărbătorilor era sinceră, e, într-adevăr, ca lumina din lumină. Și nu pot să nu mă gândesc la Isus, nu personajul biblic, nu icoana falsă de pe perete, ci Isus omul. Cel pe care îl simt atât de aproape, ca și cum am fi stat împreună pentru mult timp, doi prieteni care au atât de multe să își spună unul altuia. Și, dacă l-aș reîntâlni, nu l-aș lăsa să spună cine e, ca să îl apăr de fățărnicia și răutatea care a luat, de multă vreme, locul luminii. Chiar și acum, ori mai ales acum, de sărbătoare. În schimb, pentru că ne cunoaștem de atâta vreme, și pentru că știu că, mai presus de orice, prețuiește iubirea, pentru că știu că îi plac oamenii frumoși și sinceri, și pentru că știu că ar putea să o facă să fie bine, l-aș duce la mama, un om atât de bun și frumos. Și, privindu-l în ochi, i-aș spune: ”Uite, vezi, ea e mama.”

Print Friendly
Share

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*