DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Oglinda interioară a unui veșnic îndrăgostit incurabil

Cine ești tu,
atunci când ești singur,
când nu te poți vedea
prin ochii celorlalți,
când nici măcar nu ai o oglindă,
să stai față în față cu tine însuți?

Cu greu mi-aș fi putut închipui,
atunci când mângâiam iarba cu trupul întins,
naufragiat tăcut în nemișcarea
cerului de deasupra –
o nemișcare aproape perfectă –
că n-o să pot răspunde la întrebarea asta:
cine sunt eu, când sunt doar eu?

Am încercat să-mi răspund
neprivind lumea din jur,
încercând să-mi folosesc zbaterile interioare
ca să-mi pot descrie sufletul,
neascultând altceva decât
muzica mea interioară
compusă pe loc, fără versuri,
doar un fel de îngânare a emoțiilor:
mmmmm…. mmmm… mmm…

Emoțiile nu se ambalează în cuvinte frumoase,
poate doar dacă sufletul ar putea
să se desprindă din îmbrățișarea timpului
și mi-ar transforma memoriile ființei
într-un portativ-ecou-al-meu.

Și mi-am dat seama că
mă îndrăgostesc mult prea ușor,
chiar și de o fantasmă creată de
adierea vântului ce mă găsește
de fiecare dată același –
întins pe iarbă, îmbrățișând cerul cu privirea,
mirându-mă de nemișcarea lui
aproape perfectă.

Același vânt, cu aceeași adiere,
mi-a luat emoțiile și le-a împachetat în timp,
să pot să mă ancorez cumva de lumea asta,
șoptindu-mi, atât de duios și blând
pe cât pot fi de duioase și blânde adierile
unui vânt pe care, uneori, îl inventez:

Ești un veșnic îndrăgostit incurabil,
de viață,
de frumusețe,
de vulcanul din tine,
de liniște,
de dorința de a simți cât se poate de mult,
ăsta ești tu…
ăsta ești tu…
ăsta ești tu…




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu