DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Ocolul Sălajului în patru zile. Episodul 3: Ziua conacelor și lăcașurilor de cult. Stana, un ținut aparte. Oamenii faini care ne-au ajutat să mergem mai departe

Două zile călduroase, cu soare, și două zile reci, ploioase, așa s-au împărțit etapele expediției noastre, jumi-juma, ca să nu zicem că n-am avut de toate. Și am avut, chiar mai mult decât am fi vrut ori decât ne-am fi închipuit, ploaia aducând cu sine și evenimente neplăcute, dar care nu au făcut altceva decât să dea și o altă formă aventurii, una care pune neprevăzutul ca un fel de ingredient al ceea ce se numește aventură.

Când ne-am trezit dimineața, în cea de a treia zi a expediției noastre, ploaia și-a făcut simțită prezența prin bătându-ne în geam. Că plouă, nu-i mare lucru, ploaia are farmecul ei. Noroiul, în schimb, ne cam ridica semne mari de întrebare în privința planului pe care ni l-am făcut noaptea, înainte de culcare. Și anume să ajugem la Cetatea corbilor, despre care gazda noastră ne-a povestit, atunci când ne arăta pensiunea, și care ne-a spus, subliniind cuvintele: ”Dacă e vreme frumoasă, puteți ajunge la cetate fără probleme. Dacă plouă, atunci o să mergeți să o vedeți altă dată”.

La micul dejun, unul copios, cu de toate, cu legume din grădina proprie și produse din localitate, am avut parte și de povești despre Stana, despre istoria localității, despre oamenii care trec pragul pensiunii, despre natură, și, sincer, am fi tot stat să o ascultăm pe gazda noastră vorbindu-ne, povestindu-ne despre toate cele. Atâta tot că timpul a tras și de noi, călătorii, și de gazda noastră, așa că ne-am luat la revedere și am plecat fiecare pe drumul lui. Al nostru ducea către Sfăraș și Stana, cu

Oprire la biserica de piatră din Petrindu.

Am văzut indicatorul care spunea ceva despre un monument istoric doar atunci când am trecut prin dreptul lui, așa că am încetinit, am întors mașina după câțiva metri și am parcat lângă drumul care duce la biserica de piatră.

Din start, ne-a plăcut trotuarul pavat cu piatră care duce către biserică, un culoar viu, la capătul căruia câteva trepte urcă către o poartă de lemn veche din 1855, așa cum se vede inscripționat în partea de jos a porții. Dincolo de poartă, biserica de piatră ți se înfățișează în tăcerea din jur, ca și cum ai fi pășit, cumva, într-un muzeu în care liniștea e obligatorie.

Ca și arhitectură, cel puțin la exterior, biserica asta aduce mult cu cea din Uileacu Șimleului, un alt monument istoric de pe teritoriul Sălajului care ar trebui mult mai mult promovat, la fel ca și cea de aici, din Petrindu. Ambele au o construcție care amintește, întrucâtva, de fortărețele de acum câteva secole, acolo unde, în caz de pericol, oamenii se puneau la adăpost.

Am intrat pe poarta veche de lemn și am dat ocol zidurilor de piatră, îngrijite, apoi, pentru că ușa era încuiată, ne-am pus la adăpost de ploaie în turnul clopotniței, construit din lemn, care aduce, foarte mult, cu clopotnița din Recea. Evident, pentru că scara prea stătea așa, proptită în mijlocul construcției, și fiindcă mă cam trăgea curiozitatea de mână, am urcat scara până sus, acolo unde privirea mi-a căzut nu pe clopot, deși era fix în fața capului, ci pe niște obiecte, așezate cu grijă pe bârnele de lemn: un ceas, o cutie verde, din lemn, și o pereche de căști, mari, roșii. Acuma, dacă în privința ceasului și căștilor a fost simplu să-mi dau seama la ce foloseau (ceasul, ca să știe când să se tragă clopotele; caștile, ca să mai și auzi ceva, după ce ai tras clopotele), cutiuța de lemn mi-a stârnit curiozitatea: ”E pentru lumânări? Cum să fie pentru lumânări, că doar e de lemn și se aprinde de la flacăra lumânării. Atunci, care i-o fi rostul?”

Am coborât din turnul clopotniței, mai ales că vizibilitatea în jur era scăzută, din cauza ploii mărunte și dese, așa că n-am prea putut vedea mare lucru, apoi, regrupându-mă cu Gina, ne-am luat și bagajele, plecând de acolo în timp ce ne spuneam: ”Ce păcat că n-am putut intra înăuntru…”.

Știi cum se spune că toate-s așezate la locul lor, atunci când coincidența e prea mare că să mai fie doar o coincidență? Ei, pe când să intrăm în mașină, Gina vede o femeie care stătea dincolo de gard, fix vizavi de noi. Ca atare, se duce și o întreabă, mai mult așa, de curiozitate, cum se poate intra în biserică. În loc de răspuns, femeia intră în casă, apoi se întoarce cu o cheie mare, din metal, pe care i-o întinde Ginei. Da, era cheia ușii de la biserică. Evident, ne-am întors de unde am plecat, am deschis ușa și am intrat în biserică, acolo unde am căscat ochii la tavanul casetat, cu picturi, se zice, unicat în Europa.  

Sfăraș – un conac, o biserică de iatră cu clopotniță ca cea pe care tocmai am vizitat-o, în Petrindu, și un utilaj al pompierilor din 1890. Stana – un loc aparte

Am ajuns repede în Sfăraș, acolo unde nu aveam de gând să stăm foarte mult, însă ne-a schimbat planurile pancarta de la marginea drumului, chiar cum treci podul. Mai exact conacul și biserica de piatră, cu clopotniță de lemn.

– Clar, îi spun Ginei, astăzi e ziua bisericilor și a conacelor.

– Nu, nu a bisericilor, a lăcașurilor de cult.

 – Păi, nu-i totuna? Adică, la creștini…

– Ba da, dar sună mai bine așa.

Chiar dacă tocmai am venit de la o biserică de piatră, cu tot cu turnul clopotniței, și ne-am zis că n-o să stăm prea mult timp aici (facem o poză, două, și plecăm, că plouă și ne udăm de numa’), totuși, s-au scurs multe minute până ne-am continuat drumul. Nu, nu din cauză că am urcat, iar, în clopotniță. Deși, de data asta, de sus se vedea până departe, așa că am tot privit în jur, mergând dintr-o parte în alta, speriind trei bufnițe (fără voie, nu le-am văzut), care și-au găsit acolo adăpost.

Am coborât, să poată se se întoarcă bufnițele, la adăpost de ploaia deasă, care dădea semne că o să țină mult și bine. Nu, n-am plecat, pentru că, imediat ce am intrat în curte, am dat cu ochii de un utilaj folosit de pompieri la stinsul incendiilor, acum mulți, mulți ani, însă l-am lăsat la final, să avem mai mult timp pentru el.

Utilajul ăsta pare mai mult o jucărie, însă acum 100 și ceva de ani, pompierii stingeau incendiile dând din greu la maneta uriașă, acționată de două sau chiar mai multe persoane, care pompa apa. I-am dat ocol zâmbind. Chiar părea ca o jucărie, așa, un fel de căruță în miniatură, cu maneta aia mare, mai mare decât căruța cu totul. ”Jucăria” asta, care nu știu cum de mai e aici, uitată în curtea bisericii, și nu e într-un muzeu, sau măcar în curtea pompierilor de azi, la loc de cinste, în semn de omagiu față de precursori, a fost construită în 1890, de Walser F., la Budapesta. Așa scrie pe niște plăcuțe de metal, prinse de cadrul de lemn al utilajului, care are niște roți de lemn, care te duc cu gândul la roțile căruțelor oamenilor de la țară. Și cu utilajul ăsta mic, tras cândva de un cal, poate doi, pompierii de acum 100 de ani stingeau incendiile. Cum a ajuns utilajul ăsta aici, în curtea bisericii, cine știe? Cert e că, și dacă e să rămână aici, ar trebui să fie, cumva, restaurat, recondiționat, altfel timpul o să-și spună cuvântul, iar peste câțiva ani, o să fie doar o ”ruină”. Și e atât de frumos utilajul ăsta micuț, cu o manetă mare, mai mare decât utilajul în sine.

La conacul, ”unde a stat boieru”, așa cum ne-a spus un localnic, nu am stat foarte mult. Nici măcar nu l-am vizitat, pe de-a-ntregul. Oricum, era să nici nu ajungem acolo, când am ajuns am crezut că, de fapt, conacul e clădirea albă de lângă pod. Ne-am dumirit ce și cum doar atunci când am ajus acolo, iar asta pentru că voia Gina să vadă ce-i cu turnul ăla care se vede din drum. Așa că, atunci când am mers să vedem turnul, mi-a picat fisa:

– Fii atentă, Gina, ăsta-i, de fapt, conacul, nu clădirea de lângă pod. Îți dai seama că, dacă nu erai tu curioasă de turnul ăsta, am fi plecat de aici convinși că am fost la conac. Și, când colo… Îți dai seama că scriam de conac, și picam de prost.

Deci, nu am stat mult acolo, nu de alta, dar în clădirea cea mare funcționează acum un cămin pentru persoanele vârstnice, iar în clădirea fostului conac, e, din câte ne-am dat seama după mirosul care venea dinăuntru, bucătăria căminului.

Conacul Szentiváni, căci despre el este vorba, a fost construit în secolul XIX, fundația fiind construită de Szábo Farkas, din Turia de Jos, și Daniel Polixszéna, din Vârghiș, în 1842. A fost reconstruit de Szentiváni Gyula și Szábo Polixszéna, din Turia de Jos, în 1893. Nouă ne-a rămas în minte, însă, ce ne-a spus localnicul întâlnit acolo: ”Aici o locuit boieru”.

La Stana am ajuns destul de repede, pe un drum nemodernizat, dar flancat de peisaje frumoase, un fel de introducere, de anticameră a frumuseții Stanei, pe care aveam să o descoperim în curând.

Am fost amândoi impresionați de Stana, de casele satului, de muzeu, de indicatoare, de ulițele ca din poveste, de porțile colorate și ornamentate cu motive tradiționale maghiare ale caselor, de verdele din jur, ba chiar și ploaia, care nu dădea nicun semn că s-ar opri, a avut farmecul ei, chiar dacă ne-a cam udat, iar orice drumurile de pământ din jurul satului deveneau impracticabile, din cauza noroiului. Așa cum averam să aflăm foarte curând, atunci când am vrut să ajungem la Cetatea Corbilor, niște construcții cu o arhitectură aparte aparținând lui Kós Károly (arhitect, scriitor, grafician, etnograf şi politician maghiar, născut în 1883, la Timişoara), a cărui amprentă arhitecturală e peste tot în Stana.

Am revenit cu picioarele pe pământ, după ce am admirat frumusețile satului, iar planul nostru de a ajunge la cetate părea că nu o să mai fie dus la capăt.

– Gina, eu zic să lăsăm cetatea pe altă dată, plouă cam tare, și nu putem să mergem pe jos, cu aparatura după noi, că numa’ vreme pentru așa ceva nu avem. Deja e destul de târziu, iar noi suntem la început de etapă, când ar fi trebuit să fim mult mai departe.

– Ba, eu zic să încercăm, că doar ni s-a spus că putem merge și cu mașina, și n-o să pierdem timp.

– Cu mașina, pe ploaia asta? Tu îți dai seama ce noroi o să fie, dacă drumul e de pământ? 

– Poate că nu o să fie, eu zic să încercăm.

N-aveam cum să nu-i fac hatârul ăsta, după cât am tras de ea în ziua precedentă, și când știu sigur că i-a fost greu, dar n-a zis nimic. mi-am spus că atâta pot face și eu, chiar dacă știam că, dacă e drum de pământ, n-avem cum să ajungem acolo, mai ales dacă-s dealuri. doar cu mașină 4×4, și și atunci cu anvelope adecvate pentru off road și noroi.

Drumul cu pietriș s-a terminat și a lăsat loc drumului de pământ. Exact ce nu voiam. Totuși, fiind la o  intersecție, ca să nu o luăm în altă parte, am zis să întrebăm pe careva pe unde să o luăm. Mai ales că eram în fața unei gospodării, și trebuie să fie cineva acasă. Am strigat, deci, poate ne aude careva. Când mi-am dat seama că e degeaba, am mai încercat o dată, să o fac pe Gina să renunțe, dar atenția mi-a fost distrasă de un miel care, vorbind pe limba lui, țopăind de zici că se pregătea să intre pe teren, la ceva meci de fotbal, se aporpia de mașină. Când a ajuns lângă noi, și-a lipit capul de bara din față. Apoi, un ”poc” ușor ne-a dat de înțeles că mielul avea chef de o înfruntare. La fel și următorul ”poc”. Așa că am dat puțin cu spatele, să-i dăm satisfacție berbecuțului că el e șefu’ aici.

– Eu mă duc să văd dacă-i cineva acasă și să întreb pe unde să mergem.

– Cum să fie cineva acasă, doar am tot strigat. Și asta înseamnpă că ori nu e acasă, ori nu are chef de noi, așa că degeaba te duci.

Am rămas vorbind de unul singur în mașină, Gine îndreptându-se înspre casa cu pricina, în fața căreia se strânseseră de acum mai multe găini, cu puii galbeni în jur, un ditamai cocoșul, plus berbecuțul care a luat-o la goană, țopăind, după Gina.

Așa cum era de așteptat, nu era acasă nimeni, șef peste toate fiind berbecuțul, care acum, behăind de zor, se tot împingea în Gina. Apoi, pentru că se stârnise agitație, au apărut și doi câini negri, lătrând într-una. M-am băgat, rapid, între ei și Gina, așa că nu au observat-o, numai bine să apuce să urce în mașină.

Credeți că ne-am întors din drum? Nici vorbă.

– Uite, se vede acolo un fel de indicator, îmi spune Gina, arătând către ceva ce părea a fi un indicator, dar care era fix pe unde nu voiam, adică la marginea unui drum deja noroios. Vezi, deci pe acolo trebuie să mergem.

– Cum, adică tu tot mai vrei să mergem? Nu vezi că-i noroi?

Am mers în direcția indicată de Gina, bombănind. Știam că dacă urmează pantă, nu avem cum să mergem, sau, mai rău, să ne întoarcem, pentru că deja patinam ca pe gheață pe noroiul de pe drum. Și am patinat până în vârful unei pante, de unde coborârea era destul de abruptă, și era limpede că, și dacă coboram fără să derapăm și să ajungem în arătură, nu o să putem urca. Nu pe noroiul ăsta.

De întors, n-aveam cum. așa că trebuia să mergem cu spatele o distanță destul de mare și, mai ales, cu urme adânci de tractor. Plus noroiul. Și am mers cu spatele până la un punct, apoi, pentru că derapam prea tare, am întorsc mașina. Cum? Simplu. Mi-am dat seama că derapam în direcția bună, așa că am accelerat, iar mașina a pivotat, și s-a întors, ca un șurub, cu fața unde-i era spatele. 

Am plecat de acolo bombănind. Eram plini de noroi, și noi și mașina. Și uzi, de la învârtitul în jurul mașinii, căutând soluții de a ieși de acolo. Odată reîntorși în Stana, ne-am zis că mergem către Petrinzel, mai ales că era un indicator care ne îndruma în ce direcție să o luăm. Și am făcut drumul de la indicator, până la intersecția de la ieșirea din sat, de vreo trei ori. Pentru că, nevrând să mergem aiurea, și să dăm iar de noroi, am zis că mai bine întrebăm. N-am avut pe cine, și după a treia tură prin sat, ne-am întors pe unde am venit.

Era, deja, ora 5 după-masă, iar noi eram în urmă mult de tot. Și, deși am crezut că nu o să mai trebuiască să ne luăm la întrecere cu timpul, la fel ca în ziua precedentă, s-a întâmplat la fel. Ca urmare, am luat-o, în viteză, către Gârbou, măcar să apucăm să ajungem la

Castelul Haller.

De ce tocmai la castel? Am trecut de multe ori prin Gârbou, dar niciodată n-am avut timp să oprim, având un alt plan pentru ziua respectivă. Iar acum, că tot ne era în drum (planul nostru era să ne cazăm în Poiana Blenchii), am zis mergem acolo, chiar dacă renunțăm la altceva. Evident, ne-am învârtit și în Gîrbou, de vreo două ori, până am găsit drumul către castel. Dar l-am găsit.

Poarta de intrare în ceea ce era pe vremuri curtea castelului e superbă. O construcție care, singură, fără nimic altceva, e un monument istoric care poate fi un punct de interes turistic extraordinar pentru Sălaj, un județ care are multe puncte de interes turistic cu potențial foarte mare, dar deloc promovate și puse în valoare. Atâta știm în Sălaj: Grădina botanică din Jibou, Castrul roman de la Porolissum și Grădina Zmeilor (care a fost transformată într-un fel de kitsch). Însă Țara Silvaniei are mult mai multe locuri care merită vizitate, mult mai frumoase chiar, locuri care pot face din județul ăsta un loc căutat de turiști. Așa cum e și Castelul Haller, din Gârbou.

Castelul din Gârbou datează din 1776, fiind ridicat de către János Haller, biserica cu turn de piatră romano-catolică sau capela de curte a castelului fiind construită în 1783. Din fostul ansamblu arhitectonic de stil baroc au mai rămas, parțial, poarta, o fântână franceză și biserica, toate aflate într-o avansată stare de degradare.

Oricum, chiar și în starea asta, e ușor să-ți dai seama de măreția construcției care a fost odată acolo. Și chiar dacă tot ceea ce înseamnă material de construcție a fost luat, și au mai rămas doar ruine, chiar și așa, în starea asta, dacă s-ar conserva și îngriji locul, ar putea fi o atracție turistică importantă. Chiar și doar pentru poarta în sine. Mai ales poarta, care are acel ceva de poveste care ar putea, foarte bine, să fie o mină de aur, din punct de vedere turistic. Eu, cel puțin, am fost impresionat de locul ăsta. Și nu e ca și cum nu aș fi văzut altele, și mai frumoase. Însă aici, la fel ca în multe alte locuri din Țara Silvaniei, pe care le-am descoperit bătând coclaurile, povestea e prezentăchiar și în ruine. Și asta, povestea, e ceea ce dă farmec oricărui loc din lume.

Oamenii faini care ne-au ajutat să mergem mai departe

Când am plecat din Gârbou era deja seară, și mai aveam puțin până să se întunece, așa că, la fel ca în ziua precedentă, a urmat un raliu pe drumuri de țară, neasfaltate, prin întuneric. Am trecut fără a opri, deși ne-am propus contrariul, prin Solomon, Bezded, îndreptându-ne către Vîrteșca, pe un drum care ne scutura din toate încheieturile, și care șerupiește printre dealuri, tot mai sus. Am mai fost, o dată, aici, dar pe lumină, și mi se părea că parcă nu-i ăsta drumul. Așa că am oprit, am deschis geamul, am scos capul adfară și am întrebat o femeie, care stătea în poartă, așteptând, probabil, vacile să se întoarcă acasă. Dar așa mi-a plăcut să cred. De dragul poveștii.

– Bună seara. Pe aici, dacă merg tot înainte, ajung la Vîrteșca, la Zalha?

Femeia a căscat ochii mari, iar privirea ei spunea totul, un fel de ”Tuloai, Doamne, oare ce-o fi și cu aiștia oameni pă acilea, pe-nserate?”. În schimb, cu un bun-simț pe care doar la țară îl mai găsești, mi-a răspuns:

– Api, că da, tăt ‘nainte de ii mere, acolo ajunji. Îi bine. Mereți tăt înainte.

Am reluat goana automobilistică, pe deal în sus, împorșcând apa din bălțile prin care, inevitabil, treceam (prea multe să poată fi ocolite, și, în plus, mai aveam mult de mers, așa că cine să le mai ocolească?), apoi, când credeam că am scăpat de gropi, am dat de o turmă de oi. Absolut firesc pentru câinii din ciobanilor din România (ca o paranteză, am întâlnit câini ciobănești pe munte și în alte țări, dar niciodată nu au sărit nici la bicicletă, nici la picior, pe cărări de mubnte fiind, nici la mașină), au sărit pe noi, adică pe mașină, de mai să-i rupă bara din fața. Și nu s-au lăsat, de zici că erau apucați. Nu vreți să știți câte ‘tu-vă alea și alea le-am zis. Nu știu ce naiba au câinii în țara asta, dar parcă-s apucați, când văd mașină, bicicletă sau om. oriunde ai fi în afara localităților.

Odată trecuți de câinii cu spume la gură, și cu privirea injectată, iar liniștea punând stăpânire peste tot, peisajul din jur a fost unul superb, un peisaj de munte autentic, cu un drum de țară care părea că se duce și se tot duce. Când am ajuns în Zalha era deja beznă, și drumul de asfalt, care a luat locul celui de țară, prost luminat, așa că, deși credeam că o să prindem ceva viteză, nici vorbă. De ce voiam să prindem viteză? Păi, la fel ca în zua precedentă, așa ne-am înțeles cu cel de la pensiunea unde găsisem cazare, că ajungem pe la 9. Și chiar n-am fi vrut să ne învârtim prin sat, să căutăm pensiunea. N-am fi vrut, însă exact așa s-a întâmplat. De data asta, din lipsa de comunicare. Nu din partea noastră, ci din partea celui cu care am vorbit la telefon. Noi am sunat la ceva pensiune din Poiana Blenchii, al cărei telefon l-am găsit pe internet, pensiunea Ferma Poiana Blenchii, sau așa ceva. Omul ne-a zis că, da, are o cameră cu două paturi, dar e ne dă numărul de telefon al colegului, să ne înțelegem cu el. Și ne-am înțeles. Adică, da, ne rezervă camera. E adevărat, am uitat să întrebăm unde-i pensiunea. Mare greșeală. Însă zicea că-i la ieșirea din localitate, deci, cât de greu să fie s-o găsești?

Am ajuns în Poiana Blenchii aproape la 10 noaptea, pe o ploaie deasă, cu TIR-uri peste TIR-uri, camioane, mașini din față, lumini care ne orbeau, mai ales după aproape 12 ore de drumuri și consemnat foto și video. Plus că (legile lui Murphy, fir-ar ele să fie!) ștergătoarele au început tortura chinezească: ”TROOSSC! TRROOOSSC! TROSSSC!”, cu regularitate, încălecându-se unul peste altul, de ne scoteau din minți. Le-aș fi oprit, dar ploua mult prea tare. Așa că tortura chinezească a continuat până aproape ne-a zăpăcit. Am oprit la marginea drumului, în parcarea dintre județe. Unde mama mă-sii e pensiunea? Îl sunăm pe om, pe al doilea, colegul, cum ar veni, care ne spune că nu e în poiana Blenchii, ci în Gâlgău,  chiar la intrarea în sat, la numărul 1. Pfuuu… Ne-am calmat puțin și am reluat tortura ”TROOSSC! TRROOOSSC! TROSSSC!”, până am ajuns în sat, adică în Gâlgău. Acolo, ne-am uitat la primele case, și așa le-am văzut, că-s pensiuni. Vă dați seama ce vraiște ne erau nervii? Și cum erau pe partea cealaltă de drum, am dat să întorc mașina, pe care oprisem pe partea dreaptă. Am pornit, iar când am ajuns lângă cealaltă margine de drum, m-am uitat: ”Oare am loc să întorc? Sigur că am, doar e parcare, că mai sunt două mașini parcate”. Și pornesc. Apoi, ca într-un vis, am simțit că ne scufundăm.

Am auzit-o pe Gina strigându-mă, speriată. I-am spus să se țină, am proptit-o cu mâna dreaptă de scaun, și am așteptat impactul. Habar nu aveam unde cădeam, așa că m-am așteptat la orice, ținând-o pe Gina lipită de scaun, ea fiind pe partea înspre care părea că picăm și nu ne mai oprim. Dar ne-am oprit. Pe-o parte. Am oprit motorul, am deschis ușa stângă ca pe un chepeng, apoi ne-am strecurat afară din mașină. Căzusem într-un șanț adânc de vreun metru și ceva, iar mașina a rămas agățată, cumva, de roțile din partea stângă.

Mă uitam și parcă era ireal. Cum să cădem în șanț?

Din casa de lângă noi, doi tineri au ieșit afară. Au văzut ce s-a întâmplat, și au ieșit repede să ne ajute. S-au liniștit când au văzut că suntem bine. Apoi, în timp ce femeia ne liniștea, spunându-ne că totul o să fie bine, că ne primesc la ei, să bem un ceai, să nu ne plouă, până rezolvă soțul să vină careva să ne scoată, bărbatul dădea telefoane. Au venit vreo opt persoane din Gâlgău. Ca să ne ajute. Nu ca să filmeze cu smartphone-urile și să posteze pe internet, nu ca să comenteze, nu ca să ne înjure: ”Bă, ‘mnezeii mă-tii, cine ți-o dat, bhă, carnetu’? Bhă, ai stricat gazonu în fața casei mele? Bhăăă!”, așa cum ai toate șansele să ți se întâmple în lumea ”civilizată” de la oraș.

Pentru că m-au întrebat de unde venim, și cum de am ajuns acolo noaptea, le-am spus de proiectul nostru jurnalistic. Au fost încântați. Noi, șocați de omenia care tot ieșea la suprafață, obișnuiți cu rânjetele superioare ale ”inteligenților” de la oraș.

– Lăsați, o să vedeți că se rezolvă, și o să terminați cu bine etapa, apoi, mâine, o să terminați expediția, și totul o să fie bine. Dacă nu se rezolvă, vă ducem noi la pensiune, și vă aducem înapoi dimineață. O să vedeți, totul o să fie bine, ne liniștea femeia, stând și ea în ploaie, solidară cu noi, cei aflați la nevoie.

Dacă recunoștința și bucuria că există astfel de oameni ar fi putut să-mi facă privirea să se aprindă, ar fi luminat toată lumea.

Până și patronul pensiunii la care am rezervat cazare (cu totul alta decât am crezut, și aflată în cu totul altă direcție, un detaliu pe care primul cu care am vorbit la telefon a uitat să ni-l dea), după ce i-am spus ce am pățit și că nu știm cum să ajungem,  a venit la locul unde eram. Să ne ducă, el, personal, la pensiune, să nu stăm în ploaie.

Într-un final, unul dintre cei veniți acolo să ne ajute, având o mașină de teren adevărată, ne-a scos din șanț, simplu și fără nicio zgârietură. Asta după ce, în prealabil, o altă persoană din sat a venit cu niște chingi care să reziste tracțiunii. V-am spus, s-au strâns mulți, repede și cu folos. Doar ca să ne ajute pe noi, niște străini.

Odată mașina scoasă din șanț, oameni au plecat la casele lor. Am apucat să fug după doi dintre ei, să le strâng mâna. A doua zi, ne-am reîntors acolo, la casa cu oameni faini, ca să le mulțumesc. Nu i-am găsit acasă, așa că le-am lăsat două reviste în ușă și un bilet: ”Vă mulțumim, oameni faini, pentru omenia de care ați dat dovadă!”.

  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__12_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__1_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__2_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__4_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__3_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__24_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__19_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__20_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__27_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__29_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__39_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__41_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__43_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__44_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__47_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__46_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__49_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__50_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__51_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__54_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__55_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__56_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__58_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__59_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__60_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__8_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__5_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__6_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__7_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__9_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__10_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__11_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__13_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__14_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__15_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__16_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__17_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__18_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__21_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__22_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__23_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__25_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__26_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__28_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__30_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__31_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__32_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__33_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__34_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__35_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__36_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__37_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__38_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__40_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__42_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__45_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__48_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__52_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__53_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_3__57_


niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*