DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Ocolul Sălajului în patru zile. Episodul 1: Entuziasm de-nceput. Schimb de mașini. Când socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg

Dacă cineva mi-ar fi spus că ceea ce părea un proiect ca de vacanță o să se transforme într-o expediție dusă aproape până la extrem, o expediție solicitantă până peste poate, i-aș fi spus că nu știe ce vorbește. Adică, după peste 60 de reportaje făcute prin Sălaj, după coclauri peste coclauri luate la pas, după multe nopți petrecute în cort, prin te miri ce locuri mai descopeream, mi-am zis că nu are cum să fie cine știe ce greu de realizat un ocol al Sălajului în patru zile. Un ocol care exact asta s-a și vrut să fie, adică să dăm o raită pe la margine de județ, înconjurându-l. În patru zile. Și chiar mă gândeam, cu vreo câteva zile înainte să pornim, că o să trebuiască să inventez ceva, un fel de poveste, că, altfel, despre ce-o să scriu, ce fel de film o să putem face? Că doar le-am văzut aproape pe toate în județul numit Sălaj. Și-apoi, dacă tot mergem cu mașina, ce poate să fie atât de greu? Adică, da, o să mergem și pe jos, dar asta am făcut-o de atâtea ori, că n-are cum fi mai greu decât până acum. Ce nu am luat în calcul au fost opririle. Multe. Vreo 70, 80 de opriri, asta însemnând că o să coborâm de 70, 80 de ori din mașină, o să dăm câte o raită prin jur, apoi o să urcăm, din nou, în mașină, de tot atâtea ori, apoi o să încercăm să ne încadrăm în grafic. Ceea ce nu s-a întâmplat, nici măcar o dată. 

Acuma, ca să fiu sincer, toată treaba asta cu proiectul ăsta jurnalistic, prin care mi-am propus să dau o raită prin județ, am gândit-o cu mai mult de 1 an în urmă. Atunci mi-am propus să fac treaba asta pe jos, timp de o lună. Apoi, pentru că timpul a devenit mult prea scurt pentru câte mi-am pus în cap, am schimbat. Adică am reevaluat proiectul: îl fac pe bicicletă, în două săptămâni. A trecut vara mult prea repede. Până să mă dezmeticesc din visare, până să-mi scot capul din nori, s-a dus naibii vara, cu tot cu zilele lungi și calde. Mi-am reprimat o înjurătură la adresa timpului care trece prea repede, nu de alta, dar destinatarul înjurăturii aș fi fost eu, nu timpul. Că doar fiecare ne ”facem” un timp al nostru, ni-l inventăm în fiecare zi, ba chiar și în avans, atunci când ne planificăm un concediu, o vacanță, un sfârșit de săptămână, o zi, ba chiar și o jumătate de oră. Deci, am reevaluat, din nou, toată treaba asta și m-am hotărât: ocolul Sălajului o să se întindă pe durata a patru zile și o să fie realizat cu mașina și pe jos, acolo unde peisajul o să ne îndemne la drumeție. O treabă ușoară, un fel de vacanță, că și așa nu am avut timp anul ăsta de prea multe zile de vacanță. Și ce bine o să fie… Ne relaxăm, mai facem o fotografie, mai filmăm câte un cadru, apoi văd eu cum fac o poveste din toată treaba asta. Așa mi-a trecut prin cap. Însă ceea ce părea o vacanță avea să se transforme, începând cu a doua etapă a proiectului, într-o expediție foarte, foarte solicitantă, un adevărat test de anduranță, fiecare dintre episoadele zilnice (exceptându-l pe primul) însemnând o întrecere cu timpul preț de 12 ore. Și când zic întrecere, exact asta vreau să spun. Însă toate au un început. La fel și expediția noastră. Deci, s-o luăm de la capăt.

Ziua 1. Cu harta pe un balot de paie de la margine de drum, totul părea atât de ușor…

 Am plecat de acasă pe la ora 10. Lejer, ca în vacanță, fără un plan anume, nici măcar direcția în care o să mergem nu am stabilit-o decât la prima intersecție de drumuri, după ce am ieșit din oraș.

”Eu o iau la stânga, către Cehu Silvaniei. N-am idee ce-o să însemne proiectul ăsta, dar o să improvizăm pe drum. Avem timp. Nu?”, m-am întors către Gina, care stătea pe scaunul din dreapta, la fel de lejer ca și mine. Răspunsul ei a fost scurt: ”Bine”. Și am luat-o către Cehu, liniștiți că, gata, am stabilit de unde începem, restul o să vină de la sine. Ba chiar, că tot aveam timp și era cald și frumos afară, ne-am oprit la marginea drumului, după câțiva kilometri, și ne-am pus harta pe un balot de paie, apoi am împărțit județul în patru: ”Deci, facem așa”, i-am spus Ginei, făcând o cruce deasupra hărții, semn că am împărțit-o în patru, câte o bucată pentru fiecare zi, ”pornim de la Cehu, apoi mergem către destinația de final a primei etape, adică undeva pe lângă Halmășd. Vreo 200 și ceva de kilometri, că nu mergem pe drumul principal, ci pe ălea lăturalnice, că pe acolo e mai frumos. Ce zici?”

Răspunsul Ginei a fost o încuviințare liniștită, așa cum doar în prima etapă avea să fie, și totul părea că decurge de la sine.

Castelul din Cehu Silvaniei. Diurna din beci

N-aveam cum să trecem prin Cehu și să nu oprim la cetate, mai ales că ne-am zis că și așa punctele de interes, deci care să se preteze ca subiect de reportaj, nu o să fie prea multe, și chiar dacă am mai fost acolo și am scris despre asta, mai bine să fie și în proiectul ăsta, că cine știe ce-o să mai găsim.

Am urcat drumul care urcă la cetate, am parcat mașina în apropierea pinilor mediteraneeni, și ne-am îndreptat, cu aparate foto, trepied și alte cele, către ceea ce a mai rămas din cetate. Urcând lejer, mi-a atras atenția o insectă mare, verde, care părea că mai mult se leagănă prin aer, decât zboară. Era o călugăriță, sau Mantis Religiosa, cum se numește științific, care a aterizat la doi pași în fața mea. M-am pus în patru labe să o fotografiez, spre amuzamentul Ginei: ”Aha, deci faci pe fotograful profesionist. Vrei să o impresionezi pe călugăriță?”

Acuma, nu știu dacă v-ați dat seama, dar ca să fii fotograf profesionist, adică să știe ceilalți, care te privesc, că ești fotograf profesionist, nu faci fotografii din poziții firești, ci te apleci, te răsucești, te contorsionezi, că altfel sigur nu iese bine poza.

Am râs, m-am ridicat din iarbă și ne-am dus către cetate. Ne-am oprit întâi la fântână, care e, în sine, un element de arhitectură suficient cât să poți promova turismul, chiar și doar pentru ce a mai rămas din ea, blazonul și elementele grafice sculptate în piatră fiind încă vizibile.

Am stat destul de mult la cetate, mai ales că în interior nu mai este vegetația deasă care era în urmă cu doi ani, și ne-am putut face o imagine mai bună a cetății. Am dat ocol zidurilor mai albe decât ni le aminteam (semn că ori au fost curățate, ori s-au erodat de la vânt și ploaie), apoi am intrat în beci, acolo unde am primit și o diună, că tot eram în deplasare. Adică, mai pe șleau, pe jos, am găsit o bancnotă de 50 de lei: ”Vezi, Gina, ca să nu mai zicem că nu suntem plătiți pentru ceea ce facem. Ia, uite, am primit diurna pe ziua de azi”.

Șapte purceluși. La Chilioara, deși nu chiar. Schimb de mașini

Am plecat din Cehu la fel de lejer cum am venit, către Ulciug, de unde urma să mergem către Oarța de Jos, în Maramureș, iar de acolo, de-a lungul graniței județului. Că așa se vedea pe harta pe care o aveam cu noi, că există drumuri, chiar dacă de țară (dar noi aveam mașină 4×4, deci, totul e în regulă), care leagă satele între ele. Am trecut prin Ulciug, apoi am luat-o la stânga, pe lângă indicatorul care ne trimitea înspre Baia Mare, pe un drum neasfaltat, nemodernizat, care trece peste dealuri. Adică exact ceea ce voiam. Așa că am urmat drumul, ușurel, să putem să privim peisajele din jur. Dintr-odată, peisajul s-a animat, când șapte purceluși alergau rupând pământul, coborând dealul de lângă noi, fugăriți de un câine. Acuma, câinele doar se juca, n-avea deloc alte intenții (cum ar fi o masă sănătoasă, de exemplu), așa că, după ce i-a făcut pe purceluși să alerge guițând, lovindu-se unul de altul, și stârnind praful în jurul lor, și-a văzut de ale lui. Purcelușii s-au liniștit, apoi au dat cu ochii de noi, care eram cu mașina oprită la marginea drumului. Ăștia micii, din care vreo doi aduceau mult cu mistreții, s-au apropiat de noi, grohăind liniștiți, curioși nevoie mare. Au mirosit mașina, au mai grohăit de câteva ori, tot uitându-se la mine, care eram cu capul scos pe geamul mașinii, filmându-i, apoi, bulucindu-se unii în alții, au luat-o la gonaă de unde au venit. Noi, nu.

Am pornit, încet, către Oarța, apoi am început să căutăm drumul la stânga, cel pe care îl văzusem pe hartă. Atâta tot că drumul ia-l de unde nu-i. Ca urmare, ne-am întors pe unde am venit, apoi, după ceva timp, am oprit la marginea drumului. Nu de alta, dar tocmai mi-am dat seama de ceva. Și anume că deși am crezut că avem nevoie de o mașină 4×4, ne puteam descurca la fel de bine și cu Loganul, care a văzut drumuri mult mai proaste și mai grele decât cele pe care am fost până acum.

”Gina, fii atentă la ce m-am gândit. Să ne întoarcem acasă și să schimbăm mașina, adică să luăm Loganul. Am calculat, și la cei aproape 1000 de kilometri, cât avem de făcut, facem o economie de vreo 200 de lei. Și cum și așa avem de investit în tot felul, numa’ bine o să ne prindă banii ăștia la asociație. Ce zici?”

Gina a zis că da. Acuma, știu că 200 de lei nu e o sumă mare, dar cum asociația Sălajul pur și simplu se autosusține din fonduri proprii, orice leu contează. Plus că, ce mare lucru să ne întoarcem și să schimbăm mașina, că doar avem timp. Așa ne-am zis, în acea primă zi a expediției noastre. Și așa și părea, că avem tot timpul din lume.

Hotărârea odată luată, ne-am îndreptat către satul Mineu, de unde, urmând un drum de căruță, puteam să ajungem la Chilioara, de unde să mergem către casă. Bine, bine, drum de căruță, dar care dintre ele? Că erau mai multe și toate păreau că duc în aceeași direcție. Am întrebat un localnic, care ne-a spus: ”Nu, nu pe acolo”. După ce ne-am mai învârtit prin sat, o femeie, care trebăluia prin curte, ne-a lămurit pe unde să o luăm: ”Mereți tăt înainte, n-o luați la dreapta, și-ți ajunge la chilioara”. Însă, când să pornim, mașina a început să se cambreze într-un fel ciudat. La următoarea oprire de orientare, la fel, de zici că era un cal nărăvaș. Ce să fie? Am deschis capota mașinii, am căutat un semn care să-mi spună ce se întâmplă. Nimic. Și mi-am zis că trece, ca atunci când te lovești, te doare puțin, apoi, după un timp, nu mai bagi în seamă. N-a trecut. Ne-am dat seama la următoarea oprire, una fortuită. De ce? În fața noastră, pe drumul de căruță era ditamai combina agricolă, de care nu se putea trece. Plus alte două mașini. Și un bidon de plastic de vreo 20 de litri care zbura prin aer, de la combină înspre mașina de lângă ea, semn că era gol. Încă. Dar, după cum părea, urma să se umple, imediat ce noi dispăream din peisaj.

Am întors mașina, și imediat ce am pornit în direcția opusă, adică pe unde am venit, mașina cea năzdrăvană s-a liniștit, nu s-a mai cambrat, și torcea ca o pisicuță, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne-am zis că mașina n-a vrut să ne lase să mergem pe acolo, și de aia se cambra ca un cal nărăvaș, ca să ne dea de înțeles să ne întoarcem.

Am ajuns acasă, la Zalău, fără nicio problemă, am lăsat mașina Ginei acasă și ne-am întors cu Loganul pe unde am venit. De fapt, nu chiar, am ocolit puțin, prin Guruslău, Coșeiu, Archid, apoi

Am ajuns la Chilioara și am oprit în mijlocul satului,

unde este un monument închinat eroilor căzuți în cele două războaie mondiale. Acolo unde am stat puțin la povești cu Tereza, o femeie din sat, care stătea pe bordura de beton ca și cum ar fi fost singură pe lume. Și chiar e, de 30 și ceva de ani, după cum ne-a spus, chiar înainte să ne îndrume: ”Da, mereți și încolo să luați în fotografie, să vedieți. Amu, ce-a da Domnu, da și ce face omu”.

Ne-am dus să luăm în fotografie și ce ne-a zis femeia, pe care am găsit-o în același loc, la întoarcere. Am salutat-o, și am plecat mai departe, către destinația finală a etapei. De ajuns, însă, n-am ajuns. La ieșirea din sat, am urcat dealul de lângă drum, acolo de unde, de sus, aveam o priveliște asupra satului și locurilor dimprejur. Și poate că am fi mers mai departe, în drumul nostru, însă, odată ajunși sus, pe dealul unde o cruce de beton e împrejmuită cu un gard de lemn, am văzut drumul nou făcut, un drum care șerpuiește în zig-zag către vârful dealului. Unde duce acel drum, sincer, nici măcar nu ne-a interesat (deși se prea poate să fi fost drumul unde trebuia să ajungem, venind din Mineu). Nu pentru că n-am fi fost curioși, însă dorința de a-l urma, pur și simplu, a fost tot ceea ce a contat.

Ne-am urcat în mașină și am urmat drumul cu bucuria celui care primește un cadou fără a fi vreo ocazie specială, ci într-o zi obișnuită. Și cum am fost doar noi acolo, ne-am simțit ca și cum drumul ăsta ar fi fost făcut pentru noi, ca să putem să vedem priveliștea dimprejur de sus. Și ce priveliște!

”Vezi, ăsta-i genul de drum care poate promova turismul în Sălaj”, i-am spus Ginei. Cum poate promova un drum turismul? Prin peisajele pe care le descoperi urmând acel drum, prin sentimentul acela pe care îl ai, călător fiind: important e, în primul rând, călătoria, nu destinația.

Am rămas acolo, sus, privind în jur, spunându-ne unul altuia cât e de frumos, ce locuri frumoase există în Sălaj, despre care nu se vorbește, dar care promovate cu cap, ar putea aduce un aport considerabil turismului din județ.

Am coborât pentru că începea să se însereze. Și, deși ar fi tebuit să fim interesați de continuarea drumului primei etape, așa cum ne-am propus, noi îi tot dădeam înainte: ”Oooaa, ce frumos…”

Când am ajuns la intersecția de drumuri de unde trebuia să o luăm la dreapta, pe firul etapei, ne-am dat seama că e prea târziu. Deja se lăsase întunericul, iar noi eram mult, mult prea departe de ceea ce stabilisem ca destinație a primei etape. În schimb, eram mult prea aproape de casă, ca să merite să mergem să ne cazăm cine știe pe unde, și să mai dăm și bani (de dormit în mașină nu era cazul) doar așa, ca să mai facem ceva kilometri din cei propuși. Mai ales că proiectul ăsta nu e despre a parcurge distanța dintre un punct și altul, ci despre a descoperi locurile, a vedea frumosul din jur și, desigur, de a-l consemna cumva, fotografiindu-l și filmând acele locuri. La urma urmei, proiectul ăsta are ca finalitate un reportaj, atât scris, cât și video. ”Lasă, nu-i nimic, ne întoarcem acasă, iar mâine o să recuperăm. Pornim devreme, și o să avem timp destul”, i-am spus Ginei. Și chiar am crezut asta, amândoi. ”Bine, așa facem”, a spus Gina, liniștită, aprobându-mă. Deși, dacă ar fi știut ce avea să urmeze începând cu a doua zi, poate că ar fi ezitat în a fi, atât de ușor, de acord cu planul meu de a recupera din mers. Pentru că, începând cu a doua etapă a expediției sălăjene, totul avea să se schimbe într-un fel în care nici măcar nu ne-am fi închipuit.

  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__50_1
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__4_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__40_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__8_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__7_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__9_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__12_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__16_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__19_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__28_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__31_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__36_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__37_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__42_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__44_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__49_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__48_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__53_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__6_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__1_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__2_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__3_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__5_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__10_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__11_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__13_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__14_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__15_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__17_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__18_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__20_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__21_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__22_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__23_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__24_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__25_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__26_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__27_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__29_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__30_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__32_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__33_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__34_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__35_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__38_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__39_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__40_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__41_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__43_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__45_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__46_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__47_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__50_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__51_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__52_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__54_
  • ocolul_salajului_in_4_zile_episodul_1__55_


niciun comentariu

Lasă un comentariu