DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Oameni faini de pe internet: Silvia Butaș, bun-simț într-un suflet mare

Are și facebook-ul partea lui bună, și anume că poți găsi oameni faini. Rar, foarte rar, dar, totuși, poți găsi. Și atunci când îi găsești, e ca o gură de aer într-o lume sufocată de superficialitate, egoism deșănțat și unde spiritul de turmă domnește peste tot și toate. Unul din oamenii ăștia faini e Silvia Butaș, ale cărei postări o arată pe ea așa cum e: bun-simț într-un suflet mare. Și e o bucurie să văd că, încă, mai există astfel de oameni.

Textul postat de ea,și pe care vi-l redăm mai jos, e unul scris cu sinceritate, fără a avea scopul ”să tragă de mână cititorul”, ori, cu alte cuvinte, un exercițiu de imagine, care, de altfel, e principalul motiv pentru care există rețelele de socializare. E o scriere a cărei sinceritate e ”la vedere”:

”De vara trecută până acum m-am îngrășat 9 kg, jumătate în carantină, motiv numa’ bun să învăț să merg cu bicicleta. Iau bicicleta nepoatei mele, cam mică pentru mine, și pornesc cu Ducu spre centura ocolitoare a orașului. Mi-am dat cu pedalele peste glezne la nesfârșit, cu mâinile tremurând, mă opream aproape la fiecare mașină ce trecea pe stradă și apoi porneam iar. Am făcut vreo 3-4 km într-o oră și Ducu a avut răbdare. Zeci de întrebări despre biciclişti și bicicliste mi-au curs cascadă, mai ales despre scaunele de biciclete. Nu intru acum în detalii, dar zilele următoare am putut doar merge la plimbare pe jos, la pas grăbit.

Aseară pe când trebuia să ieșim la plimbare, mă grăbea Ducu stând gata în fața ușii:

– Hai mai repede, că tre’ să ajung și la serviciu deseară!

– Acuma vin! Îmi pun telefonul, beau apă și vin!

Se aude o voce de afară:

– Doomna Siilviiaa!

– Doomna Siilviiaa!

– Hai că te strigă coptiii! zice Ducu în timp ce deschidea ușa.

– No, da’ nu-i luni astăzi! Cum de au venit acum?

Ies afară.

– Doomna Siilvia, îmi dai ceva de mâncare?

– Tulai Doamne, mă Claudiu, ai venit până aici de foame?

– Nuu, doomna, că culeg melci.

No, ce să-i dau amu pă grabă? Mă gândeam că Ducu mă mai poate aștepta, îi fac o ratută sau îi încălzesc supă la coptil. Era ud din cap până în picioare, cu adidașii plini de nămol. Nu-i bai că îl pun la masa de la terasă, mă gândeam eu.

– Da’ ești singur?

– Nuu, doomna, că îs cu încă 5 coptii!

– Cheamă-i încoace!

No, ce mă fac, că n-am atâta supă! Le-am dat câte o banană la fiecare, iar într-o punguță le-am pus pâine, slănină și un pateu mare. Bucuroși, copiii (cu vârste cuprinse între 8 și 12 ani) au dat să plece, dar am văzut că una dintre fete care arăta cam de 8 ani, clănțănea în niște pantofi cu toc de 3 cm, mai mari cu vreo 5 numere, cu șosetele ei ude. O chem înapoi, o pun pe trepte, îi aduc șosete curate și uscate și încerc să găsesc în casă încălțăminte mai aproape de măsura ei, din ce-a mai rămas, că deja am dat luni tot ce aveam rămas mic de fată. Poartă aproximativ 34, dar a plecat cu ghetele fetei mele, 36, și era foarte bucuroasă.

Ce vreau să zic?

Părinților cu copii mici și mari, dacă au rămas haine și încălțăminte mici de copiii voștri, bune, și sunteți dispuși să le share-uiți, contactați-mă și vin după ele (în Jibou).

Dacă puneți și niște dulciuri în pachete, cu atat mai fericiți vor fi copiii!

N-am fost pe fază să surprind întâmplarea de ieri într-o poză, așa că anexez preferata mea de la Tonitza.”




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu