Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

O lingură de lemn. Mâine nu e o promisiune

Viața, aia palpabilă numită ”azi”, nu se compară cu ce e în mintea noastră. Din când în când, realitatea face câte o vizită în mintea noastră, de obicei fără voie, și atunci apar ”scântei”.  Unele sînt hrană pentru focul din noi; altele devin incendiu, un incendiu după care rămâne doar cenușă, o cenușă din care n-o să se nască vreodată pasărea Phoenix care să-ți restarteze viața, să o iei de la început; altele rămând doar scântei – niște scântei ale imaginației.

Pentru oamenii pentru care a fi înseamnă a supraviețui, și atât, scânteile ăstea nu-și au locul, realitatea e mult prea rece și nu lasă loc decât nevoilor primare, cele legate de mâncare, somn și nevoi fiziologice. Și, atunci când apar copiii, nevoile ăstea se înmulțesc, dar rămân aceleași.

”Domnu, domnu, luați, vă rog, o lingură din astea, să iau o pâine la copii”, mă oprește o femeie pe stradă (dacă se întâmplă să fie cineva care să cerșească, ori, la fel ca femeia asta, să vrea să vândă ceva, clar, eu sînt luat întotdeauna în vizor, nici măcar nu mă mai întreb de ce). Mă uit la ea, apoi la lingurile din lemn, cioplite fără prea multă măiestrie artistică: ”Aș lua, dar mai am câteva acasă și n-am ce face cu ele”, îi răspund, gândindu-mă că mai am acasă, pe balcon, câteva asemenea linguri pe care le-am cumpărat de la femei ca și ea, femei care vor ”să ducă o pâine la copii”, dar care, în loc să cerșească, vând care ce pot.

Am plecat simțindu-mă oarecum vinovat, dar aveam la mine doar o bancnotă de 50 de lei, și chiar trebuia să cumpăr ceva pentru acasă, și parcă nu aș fi făcut cale întoarsă, și, sincer, 50 de lei pentru o lingură de lemn ar fi cam mult, și pentru mine, și pentru femeia respectivă. Așa că am băgat capul în pământ și am plecat. După vreo jumătate de oră, după ce am cumpărat ce aveam nevoie pentru acasă, mi-au mai rămas niște bani (șase lei și ceva mărunțiș), pe care i-am băgat în buzunar, că, cine știe, poate o întâlnesc din nou pe femeia cu lingurile de vânzare. Absolut firesc, la ieșirea din magazin, femeia era acolo, încercând, în zadar, să facă vreun trecător să se oprească. Dă cu ochii de mine și, din gestul ei, văd că mă recunoaște, însă cum i-am spus o dată că nu cumpăr, își oprește pornirea de a-mi arăta lingurile din lemn. Apoi, după un moment de ezitare, îmi spune, privindu-mă direct, ca un fel de colac de salvare, calm, dar subliniind fiecare cuvânt: ”Frate, ia, te rog, o lingură, chiar vreu să le iau la copii ceva de mâncare. Frate… hai, că azi o fi, mâine cine știe…”.  Am privit-o și am știut că e sinceră. ”Apăi, frate, dă-mi cât îi vre, 4 lei, 5… cât îi vre…”. Am băgat mâna în buzunar după banii care mi-au rămas, și i-am dat ei, apoi am ales o lingură și am plecat, gândindu-mă la ”mâine”, care ”cine știe…”.

Am ajuns acasă, am pus lingura de lemn pe birou și am deschis calculatorul. Brusc, de dincolo de monitor, a apărut o altă lume, cu multe statusuri care mai de care mai meșteșugite (evident, toate cu hashtag, ca dacă hashtag nu e, nimic nu e), postări de genul: eu sînt cel mai inteligent; copilul meu e cel mai frumos și inteligent; ceea ce fac eu e deasupra lumii, noroc cu mine; mi-e rău, tu vezi ce proști sînt ceilalți?… Nimeni nu vindea linguri de lemn, și nimeni nu-l numea pe celălalt ”frate”, doar pentru a ajunge la el, doar pentru a-l face să vadă că azi e tot ceea ce avem, că mâine e doar o idee născută din ziua de azi.

Și mâine  nu e niciodată o promisiune. Acum e timpul să fii lângă cineva, dacă vrei și poți. Acum e timpul să îți pese, dacă vrei și poți. Acum e timpul să îl vezi pe celălalt, chiar dacă nu e ”de-al tău”, ca fiind unul ca tine, și, dacă are nevoie, să-i întinzi mâna. Un gest simplu, adevărat. Dacă vrei și poți. Iar asta mi-a spus-o o femeie simplă, care vindea niște linguri de lemn, cioplite fără prea multă măiestrie, dar care, chiar și așa, aveau încrustate două linii și două scobituri, ca și cum ornamentul ăsta ar încerca să te facă să vezi dincolo de lemnul cioplit. Acolo unde lumea există chiar și fără hashtag.

Print Friendly
Share

1 comentariu

  1. flo says:

    Am intalnit-o si eu pe aceasta femeie – daca nu cumva or fi mai multe- si nu am cumparat, desi am o fascinatie aparte pentru aceste obiecte. Acum imi pare rau, insa sper sa o revad in zilele urmatoare. Aveam, oarecum, in cap, multe din randurile scrise de tine si ma bucur sa le “recitesc” aici, de ca si cand ar fi ale mele.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*