Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

O cununie, două femei și două pisici

”Api, văzutu-le-ai, că n-or muritu’ mâțele aistea? Că nii la ele cum or făcut ce-or făcutără și amu nii ce mari și cinașe îs”.

”Văzutu-le-am, dară cum nu, că în tătă zî să-nvârt p-acilea, mai mănâncă di la cățăl mâncare de-a lui, ști-le Dumnezo ce-or făcut, da n-or murit. No, că cine-ar fi zâs?”.

Le-am ascultat pe cele două femei, acum  însemnate de viață cu multe zile numărându-se nu doar în ridurile de pe față, ori în trupurile slăbite, ori în mâinile strânse lalolaltă ca și cum, după o viață de muncă, acum, când nu mai pot ca demult, nu și-ar mai găsi rostul. Viața le-a însemnat privirea mai mult decât orice, iar privirea asta a lor, urmărind pisicile din fața curții, ori îndreptată către tine, străinul venit la ele în sat pentru o cununie, e ca o carte deschisă. Și ca orice carte (chiar dacă acum, în lumea modernă și superficială până aproape la refuz, coperta și titlul de pe copertă e tot ce contează), ascunde în paginile ei povestea de la început până la sfârșit. Așa cum e ea.

La Vălișoara, un sătuc din Sălaj, acolo unde sînt doar câteva case, cele două femei s-au îmbrăcat cu hainele de duminică, cele de sărbătoare, și au fost și ele la biserica din sat, acolo unde doi tineri, veniți din cu totul altă parte, au ales să se cunune. Și ele, ca și alții din cei care au fost în duminica aceea acolo, și-au pus întrebarea: Cine-s mniroii? De ce au ales să se cunune tinerii ăștia tocmai aici, la Vălișoara?

Pentru că au avut curajul să facă așa cum au simțit, indiferent de gura lumii. Ăsta ar fi răspunsul. Și asta e ceea ce contează, poate, cel mai mult în viață, să ai curajul să faci ceea ce simți, să îți urmezi chemarea interioară, chiar dacă asta ar întoarce degetul lumii către tine, un deget care se întinde, automat, un reflex condiționat sădit, încet, dar sigur, în ceea ce s-ar putea numi conștiință colectivă. S-ar putea numi, pentru că e greu să numești conștiință impulsul ăsta de a te conforma unor prejudecăți lumești care nici măcar nu sînt ale tale, ci importate, cu sau fără voie, din societatea umană care, bineînțeles, e purtătoarea adevărului suprem, un adevăr, de altfel, fabricat în culise.

Să ai curajul să faci ceea ce simți, asta e, până la urmă, ceea ce te împinge dincolo de ”normalitatea” unei vieți supusă dogmelor, de orice fel ar fi ele, o ”normalitate” comodă din toate punctele de vedere, o ”nomalitate” care e lipsită de orice urmă de amprentă proprie a ființei. Și odată trecut dincolo de ”normalitatea” asta, ai șansa să te regăsești, să te redescoperi și să fii, până la urmă, tu.

”Api, țucu-vă, cununie n-o mai fost la noi în sat de ani și ani. Că de unde cununie? Că nu mai îs tineri aci. Api, ce tăt zâc, că nici bătrâni nu mai îs, or mai rămas câțiva, cât or mai hi, că…”, și-a terminat bătrânica cuvintele, privind în gol, gândindu-se că repede trec trei luni, și iar o să trebuiască să coboare din sat după medicamente. Doar o dată la trei luni pleacă din satul în care și-au dus și își duc zilele. Atât. În rest e uitare.

Le-am privit pe cele două femei, îmbrăcate cu hainele de duminică, cele de sărbătoare, cu părul cărunt ascuns sub batic, stând pe băncuța din fața casei, cea de la numărul 52, aproape de biserica unde a avut loc cununia. Pisicile, simțindu-se băgate în seamă, se tot învârteau printre picioarele oamenilor, căutând nu să primească de mâncare, ci apropierea de cei cu care, atunci și acolo, au împărțit o bucată mică din viață. Și, la fel ca și cele două femei, și pisicile s-au bucurat de cununia asta, care i-a adus pe oamenii aceia străini acolo și care a oprit, pentru atât cât a fost, trecerea monotonă a timpului, dându-i un aer de sărbătoare.

Sărbătoare… Pentru cele două femei din Vălișoara, sărbătoarea e legată de viață, de ziua asta pe care au apucat-o și pe care au trăit-o altfel decât până atunci. Pentru ele, sărbătoare înseamnă, poate, încă o zi de viață. Pentru că mâine nu e o promisiune.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*