Şederea de o săptămână la Strasbourg a fost ca un cadou întârziat de iarnă, pe care cu grijă l-am desfăcut şi l-am savurat timp de şapte zile lungi şi late, până în cele mai mici detalii.

Mai întâi, a fost călătoria cu trenul pe ruta Frankfurt – Mannheim – Baden Baden – Strasbourg, pentru care biletele supriză, cumpărate din timp, m-au aşteptat să le descopăr într-o dimineaţă pe pervaz. De când mă ştiu am iubit trenurile, le-am iubit vagoanele multe, înşirate ca margelele pe-un şnur de şină, le-am iubit locomotivele pufăitoare, ferestrele care mă îmbiau să mă agăţ cu mâinile de ele şi să zâmbesc lumii de afară, le-am iubit culorile când aprinse, când şterse de patina vremii ori de vreun abur stingher. Este deci lesne de înţeles tresărirea de inimă şi strigătul ăla uimit, oprit pe jumătate în gât, cu care am cerut confirmarea Strasbourgului: E pe bune? Şi mergem? O săptămână? Uau! Uau! Uau! mi-a strigat sufletul, strigăt care s-a repetat când am aterizat dimineaţa devreme în punctul de plecare, respectiv gara de pe Main sau Frankfurt Hauptbahnhof. Tare îmi lipsise în ultimele luni! Cu dorul la purtător şi mângâind plicul cu bilete (ce-mi place mie galanteria asta de a oferi clientului biletele în plicuri dichisite, din carton lucios) mi-am lăsat privirile să descopere ICE-ul care avea să ne ducă pe tărâmuri franceze. Şi l-am găsit, la peronul 9, sector C, vagonul al treilea, locuri faţă în faţă, la geam. Mi-am înnodat bucuria de suflet şi am ţinut-o acolo strâns timp cam de 3 ore, cât a durat drumul. Pe sub fereastră mi-au zburat sate şi oraşe, adormite în aerul rece, păduri desfrunzite, din când în când câte-o gară centrală, ca în sfârşit în Kehl să trebuiască să schimbăm trenul german cu unul francez, oraşul fiind fratele neamţ al Strasbourgului aşezat exact în oglindă, peste graniţa ce desparte cele două state.

Gara – globul meu de sticlă şi oţel

De cum păşim în trenul nou simt diferenţa. Mai puţin spaţiu, mai puţină curăţenie, mai multă îmbulzeală şi mai mult zgomot. La fel când coborâm în gara din Strasbourg, unde marcajele nu sunt atât de detaliate ca în Germania (aspectul contează când ai de schimbat trenuri şi doar 2-3 minute la dispoziţie). Construcţia în sine e una elegantă, cu o boltă superbă de sticlă, aşezată pe ziduri de piatră veche. De fapt, clădirea veche a gării, proiectată de germanul Johann Jacobstahl în 1883, a fost înconjurată de un cocon din oţel şi sticlă în 2007. Interesant proiect, îmi zic, cu privirea spre înălţimi şi cu senzaţia că mă aflu într-un glob din acelea pe care le primeşti în dar şi care au în ele o întreagă lume în detaliu, peste care ninge minuscul dacă le agiţi. (Ca pont pentru cei friguroşi ca mine – gara asta are o sală de aşteptare încălzită, unde unele scaune sunt prevăzute cu sisteme de încălzire, există wifi gratuit, iar în vecinătate sunt puncte de unde poţi cumpăra cafea/ceai/mărunţişuri/ziare/reviste).

“Joe le taxi” ori tramvai tras de cai?

De la gară până la hotel luăm un taxi, 25 de euro, în faţa gării fiind încolonate maşinile a trei companii de profil. Toate trei practică acelaşi tarif, dar dacă nu sunteţi siguri de cât sunteţi dispuşi să investiţi pentru respectivul drum, este bine să întrebaţi exact cât costă călătoria între punctul A şi B înainte de a urca. În cazul în care vi se pare mult, puteţi opta pentru tramvai. Biletul costă 1,6 euro pentru 90 de minute, îl puteţi achiziţiona la automatele din staţie plătind cu monede sau card şi trebuie compostat în aparatele amplasate în acest scop pe peron. Tot în faţa gării, puţin spre lateral, sunt două staţii de autobus uşor de găsit, cu panouri unde poţi afla informaţii despre orarul şi rutele aubutozelor care poposesc aici.
Cazarea noastră de 4 stele nu este în Strasbourg, ci într-un oraş satelit, Illkirsch- Graffenstaden, zis pe scurt Illkisch, de la râul Ill care îl străbate. De fapt, Strasbourgul în sine este aşezat pe unul din malurile Rhinului şi este străbătut totodată de Ill. Ca un pont de călătorie, pentru cei care nu ţin neapărat să stea în buricul târgului, este de preferat să iei o cameră la un hotel de 4 stele în afara Strasbourgului, plătind pentru şapte nopţi între 350-400 de euro, decât să achiţi aceeaşi sumă pentru stele mai puţine, downtown. (Regula de căutare a cazării din timp se aplică evident şi de această dată).

Diferenţe citadine

Odată ce ai optat pentru a locui într-un orăşel adiacent Strasbourgului ai şi avantajul de a descoperi şi de a te familiariza cu peisajul citadin francez la el acasă, fără influenţele masei de oameni sosiţi aici în scop turistic ori de afaceri. În Illkirsch, bunăoară, străzile se desfac largi în intersecţii, iar casele stau liniştite, de-o parte şi alta a carosabilului. Clădirile înalte sunt puţine, strânse undeva pe centru, unde abundă mashurile şi reclamele urbane. În rest, o cuminţenie a pământului şi a locului care poate fi pusă mult pe seama iernii în care încă ne aflăm. Ce mă uimeşte oarecum este faptul că, spre deosebire de casele şi străduţele germane, cele de aici par amorţite în frig, lăsate cumva să picotească până la primăvară, când cineva le va da un semn de trezire, punându-le pe pervaz ori pe trepte nişte ghivece cu flori. Peste graniţă, însă, vecinii germani au aceeaşi grijă constantă faţă de proprietatea publică ori privată, indiferent de anotimp. Aşa se face că în ciuda gradelor puţine din termometru, grădinile nemţeşti râd colorate din vase mari de lut, care adăpostesc lujeri şi plante rezistente la frig. La fel, ferestrele au perdele şi draperii colorate şi din dosul sticlei îţi fac cu ochiul orhidee liliachii şi roz, sfeşnice cu lumânări înalte ori căni mari de lut ars, în care cineva “a uitat” câteva crenguţe uscate.

La Uni

Dincolo de aceste mărunţişuri, şi într-o ţară, şi în alta se aleargă. Joggingul este la el acasă şi oamenii trec pe lângă tine în pas alergător. Când ieşim la plimbare de-a lungul unui canal, numărăm mai mult de 15 persoane pentru care ora de sport se desfăşoară fără probleme chiar şi atunci când aburul răsuflării se iţeşte de după fulare.
Fiind în Strasbourg doar în scop de relaxare, am zis ca de data asta să sărim peste partea oficială a urbei, care implică arhitectură şi clădiri ce au legătură cu Parlamentul European şi să ne apropiem de oraş cu sufletul. Pe jos, purtându-ne paşii pe străduţe mici şi cochete, o luăm către Universitate. Familiară exprimare, dar ce destinaţie magică pentru mine! Instituţia de învăţământ reuneşte din 2009 trei universităţi locale – Louis Pasteur, Marc Bloch şi Robert Schuman – fiind una de top la nivel mondial şi una din cele mai mari din Franţa. Pe mine mă fascinează clădirile, nou şi vechi la un loc, arcuri de fier forjat şi linii drepte şi suple, alături de ziduri peste care timpul şi-a scris iniţialele, revendicân-şi dreptul de a le stăpâni şi de a-şi deşerta orele, zilele şi anii peste ele. Oriunde te uiţi, clădirile îţi întorc privirea prin ferestre uriaşe, străjuite de colonade suple. Peste tot, aleile şi ramificaţiile lor sunt pline de un furnicar de tineri şi, cu un pahar de cafea în mână, păşim şi noi cu inima uşoară, retrăind o frântură din anii studenţiei.

Cuminţenia timpului

Acelaşi furnicar de oameni şi în centrul oraşului, unde ne îndreptăm spre Palatul Rohan, în interiorul căruia se află trei dintre cele mai importante muzee ale Strasbourugului: Muzeul de Arte Frumoase, Muzeul Arheologic şi Muzeul de Artă Decorativă. Vrem să le vizităm pe toate, plus că Palatul Rohan în sine, construit în sec. al XVIII-lea, este spectaculos, dar vrem să le facem pe toate pe îndelete. Luăm aşadar bilete (2 euro/persoană) pentru a doua zi. Orarul de vizitare, afişat la intrare, ne informează că putem începe vizita la ora 10, dar că trebuie să părăsim incinta la ora 16. Turiştii sunt aşteptaţi în orice zi a săptămânii, excepţia fiind marţea, când până şi sălile de expoziţii au nevoie de un răgaz.
Fericiţi că mâine e joi, străbatem mica distanţă dintre palat şi catedrala catolică Notre Dame, ridicată între 1176-1439. Construcţia este impunătoare, cu turle şi contraarcuri răsfrânte spre cer. Dăm o tură în jurul ei, ţinându-ne de mână, şi apoi încă una, să-i dăm timp sufletului să-i respire frumuseţea. Când intrăm înăuntru, unde e adăpostit celebrul ceas astronomic, nu ştim dacă bătăile de inimă răsună atât de adânc strivite sub ecoul paşilor pe lespezile grele de piatră ori pentru că în piept ni se mişcă de-a dreptul acele ceasornicarului de peste timp. Ceasul e al treilea instalat în catedrală şi este o îmbunătăţire a celui de-al doilea, demult răpus de vreme. La fiecare sfert de oră, un înger sună din clopoţel şi un dispozitiv automat face ca diferite figurine să prindă scurt viaţă: la şi un sfert, prin faţa morţii se mişcă un copilaş, la şi jumătate – un tânăr, la fără un sfert – un adult, iar când ceasul bate ora fix – un bătrân. Zodiacul, fazele lunii, îngeri sculptaţi atent şi apoi un sunet limpede trâmbiţă. Iar noi stăm uitaţi acolo, câteva clipe, pe-o bancă, alunecând cu privirea de-a lungul pereţilor, a ceasului, a firidelor, a tainelor vremii şi întrebarea se naşte firesc, de parcă era acolo dintotdeauna, aşteptând să fie rostită: câte gânduri, cate speranţe şi câţi ochi s-au născut şi s-au stins aici? Răspunsuri nu sunt şi nici nu se cer, semnul de întrebare fiind şi el doar o pecete peste ceva ce nu trebuie descâlcit pe deplin. E de ajuns că eşti acolo şi atât, fericirea poate însemna chiar şi un pumn de secunde.

Cină nemţească vs. chic a la Ludovic

La ceas târziu de după-amiază, intrăm într-una din ceainăriile din zonă şi cumpărăm câte o cană de altă fericire, caldă şi dulce. Preţurile nu diferă mult de cele din ţara vecină – între 4-6 euro poţi comanda o cafea, un capucinno sau un ceai.
Cum pofta vine mâncând, trecem şi pragul unuia dintre din restaurantele burgului, pentru a lua cina. Strasbourgul este un amestec de stil nemţesc şi bonomie franceză, astfel că merită încercată fiecare variantă de meniu. Într-un restaurant chic unde gastronomia lui Ludovic e la ea acasă, am comandat mere umplute cu sos de vin şi ciuperci, salata de andive, clătite cu hrean şi gofre cu piersici. Farfuriile largi, cu porţiile mici aşezate în mijloc şi decorate chic cu mentă şi vişine amărui. Preţul pentru două persoane – 180 euro, băuturile incluse. Cina din seara următoare, într-un restaurant al cărui specific este cert din bazinul Rhinului superior. Chelnerul – care nu mai este un urmaş de-al lui Ludovic, ci un autentic Conrad din Köln – ne pune în faţă două platouri pe care se regăsesc două tipuri de salată de cartofi, cu cârnaţi de Turingia. Berea inclusă şi ştrudel cu vanilie şi mere la desert – decartăm 160 de euro pentru două persoane.

La vie en rose

Pentru că am ajuns iar la preţuri, dar şi pentru că pe fiecare străduţă vitrine largi şi colorate îţi fac cu ochiul şi te cheamă ca un magnet, zic să trecem pragul la Naf-Naf. Mereu mi-au plăcut produsele acestui brand şi dăm o tură printre rafturi. De la pulovere de caşmir, până la jersee, scurte ori jachete – totul la discount, pentru că ‘om fi încă în iarnă, dar nici primăvara nu-i departe, iar negustorul ştie prea bine regulile pieţei. După ce am simţit, atins şi încântat privirea, zic să mă răsfăţ cu un parfum chic, la care plusăm cu o pereche de mănuşi de piele bărbăteşti. Totul costă 160 euro, iar drept bonus primim o cutie cu câteva praline, din care şi gustăm de îndată ce păşim în lumea de afară.

Portul de pe apele Rhinului

De-aici paşii ne poartă din nou printre clădiri care îmbină bonomia alsaciană cu trăinicia nemţească, până la o staţie de autobus care face legătura directă cu portul. Aflat pe apele Rhinului, portul din Strasbourg este al doilea ca mărime din Franţa şi al treilea dintre cele situate în bazinul fluviului respectiv, după Rotterdam şi Duisburg. De îndată ce coborâm din autobus, aerul rece ne biciuieşte faţa, iar curenţii la fel de puşi pe harţă muşcă din pielea mâinilor. Ne punem la repezeală artileria grea – căciuli şi mănuşi – mai răsucim o dată fularele şi ne îndreptăm spre docuri. Pe apele de-un cenuşiu metalic lunecă barje, una după alta, fiecare arborând un steag, fiecare salutând malurile cu ţipete scurte de sirenă. Proptite sănătos în asfalt, macarale uriaşe descarcă şi încarcă uriaşe containere, fiecare gheară ce se strânge în jurul cargo-ului părând coborâtă de un uliu asupra prăzii. Portul freamătă de oameni, este viu. Peste tot este ceva de făcut, de la munca aferentă unui asemenea loc, până la mulţimea de gură cască – exact ca noi – veniţi să vadă cum, de ce şi ce înseamnă un port. Pentru cei din urmă, se găsesc şi localuri unde poţi nu doar să serveşti o cafea şi un croissant fierbinte, ci şi să stai cu ochii pe apele Rhinului, ferestrele largi, cu draperiile trase de-o parte lăsând ochii să se bucure de tot.

Şi acolo lângă geam, stăm şi trăim Strasbourgul şi zâmbim printre înghiţituri de cafea, savurând o săptămână de cadou, binevenită mereu în lumea omului cu dor de ducă la purtător.