Degeaba, noaptea nu mai e la fel atunci când, în jur, forfota oamenilor sperie liniștea întunericului, franjurând parcă perdeaua neagră care mă lasă să alerg aproape neștiut, dezbrăcat de lumea înconjurătoare. Am închis ochii preț de câteva secunde, luând cât mai mult din solo-ul de chitară superb al lui David Gilmour – Pink Floyd: Comfortably numb, apoi am lăsat în spatele meu vânzoleala umană, aerul de bâlci care a pus stăpânire pe oraș, cu terasele aglomerate cu tot, și mi-am urmat pașii în noapte, cu ochii la stelele de deasupra mea. E ciudat – luminițele acelea frumoase de deasupra sunt, multe dintre ele, doar amintirea unor stele dispărute de multă vreme, și totuși, par atât de vii. Și mi-am adus aminte de Micul Prinț și planeta lui cu trei vulcani și o floare cu patru spini, răsfoind cu ochii minții paginile cărții lui Antoine de Saint Exupery, una dintre cele mai frumoase povești scrise vreodată. Sau poate nu e doar o poveste. Următoarele câteva minute am alergat zâmbind…
Dream Theater – Breaking all illusions. Am încetinit pașii. În fața mea, o fetiță (la ora aceea târzie, aproape unu noaptea) își urma cu capul plecat tatăl bețiv, purtat către casă de, probabil, tovarășul lui de pahar, ceva mai rezistent la băutură. O fetiță care, sigur, a fost trimisă de mama ei să-și caute tatăl prin barurile din zonă, noaptea, singură, fiindcă “ăla nu mai știe să vină acasă”. Iar capul plecat al fetiței de opt, nouă anișori, care-i urma tăcută pe cei doi din fața ei, spunea povestea multor alți copii, trimiși de mamele lor să-și caute tatăl, care stătea de prea multe ore prin crâșme, uitând să mai vină acasă. Și pot să-mi imaginez ce era în sufletul acelei fetițe, rușinea și neputința ei de a schimba ceva. Tot ce putea să facă era să-l găsească pe cel care nici măcar n-ar trebui să fie tată, ca să poată să se întoarcă acasă fără să fie luată la înjurături și palme de cea care nici măcar n-ar trebui să fie mamă. Măcar de data asta. Data viitoare poate că nu o să-l găsească pe bețivan. Și-atunci, cine o să fie de vină? Evident, ea, fetița cu capul plecat, care, odată aruncată în lume de doi umanoizi nenorociți, nu mai are ce face, decât să urmeze traseul marcat de neputința sufletească a unora care, în certificatul de naștere al fetiței, vor fi trecuți drept mamă și tată. Și aș fi vrut cumva să pot să o mângâi pe căpșorul plecat a umilință, să pot să fac cumva să șterg urmele care vor rămâne în sufletul ei pentru multă vreme. Urme care, cine știe, o vor face pe fetița odată devenită mamă să facă totul pentru copiii ei, ori poate o va face să repete greșeala mamei ei, ca un reflex condiționat al unei societăți umane care e, de multă vreme, pe marginea prăpastiei. Am privit-o pe fetiță a mângâiere, apoi am privit stelele de deasupra, dorindu-mi să fie cineva acolo care să poată să ajute ori să mă lase pe mine să pot să ajut. Deși înstelat, cerul de deasupra a rămas tăcut, nepăsător. Am strâns din pumni, pumni cu care aș fi putut să șterg de pe fața pământului rahatul acela umflat de băutură, dar poate că fetița își iubea părinții, așa cum sunt, și-atunci…
Am iuțit pașii și am rămas singur, înconjurat de întuneric. Aș fi urlat, încercând să trezesc lumea asta sau cea a zeilor sau a oricui ar putea face ceva, însă în căști răsuna deja muzica celor de la Blackfield – My gift of silence, așa că am lăsat tăcerea să-mi pună căluș urletului interior, urlet interior pe care l-am împachetat sub formă de privire îndreptată înspre stele.