E miezul nopții. Am ieșit să alerg cu sentimentul amar că încă n-am găsit, că încă nu-mi dau seama cum și ce pot să fac să repar în jurul meu, și, deși am pus muzica din căști pe redare aleatorie, piesele s-au succedat într-o ordine parcă anume aleasă, ca să-mi aline puțin neliniștea sufletească. Și, încet-încet, cu fiecare pas cu care însemnam noaptea în urma mea, gândurile au început să dispară și am rămas doar eu, Secret world, a lui Peter Gabriel, și întunericul din jur.

Am ajuns într-o zonă în care mai mulți tineri stăteau adunați, unii ținându-se de mână, așa că, purtat de muzică, am căutat cu privirea, la fel ca versurile cântecului, urme ale iubirii în jurul acelor tineri. N-am găsit urme. Orașul e lipsit de așa ceva, totul e un fel de planning sexual, în care sentimentele nu-și au locul, iar ținutul de mână e doar pentru a arăta celorlalți că asta/ăsta e cu mine. Poate așa e lumea cea adevărată, nu știu, fiecare are propriul lui adevăr, propria lui realitate, așa că let it be.

Mi-am urmat pașii, mai departe, prin noapte, Mother Gaia – Stratovarius, am trecut prin zone prin care mai trecusem de câteva ori, iar uneori eram salutat de cei de acolo, băieți de cartier, persoane pe care nu le cunosc, dar pentru care fuga mea prin noapte, prin cartierul lor, era deja ceva obișnuit, așa că, într-un fel, eram de-al lor. Am dat din cap, răspunzând la salut, răspunzând bunului simț. În schimb, la întoarcerea către casă, când trec prin sau pe lângă zona centrală, acolo unde tinerii din familii bune – ce termen prefăcut și împuțit – își fac veacul la și pe lângă terasele de acolo, lucrurile se schimbă, nesimțirea și îngâmfarea fiind la ele acasă. S-a întâmplat de multe ori ca, atunci când mă vedeau că vin, dobitocii cu aere de macho să se umfle, încercând să acopere zona prin care urma să trec. Lucru total greșit, atunci când 80 de kilograme în formă se îndreaptă în viteză către tine, însă băutura și prostia plină de aere ale ălora, mononeuronali, dar cu bani de la părinți în buzunar, sunt la putere. Și, de fiecare dată, îmi aduc aminte de ceea ce le răspundeam elevilor mei, demult, în primii ani după ’89, când, împreună cu ei, încercam să-mi aprofundez cunoștințele de arte marțiale, atunci când mă întrebau care e cel mai potrivit mod în care să abordezi un conflict de stradă. Răspunsul era întotdeauna același, până când înțelegeau ce voiam să spun – cea mai bună metodă e să eviți orice conflict. Așa că, respiram adânc și treceam pe lângă turma de mononeuronali cu bani, urmându-mi fuga mea prin noapte, lăsând macho-ii cu rânjetele lor împuțite pe fața lor dobitoacă.

Nu pot să nu-mi aduc aminte de una din cărțile lui Osho, pe care am citit-o nu demult, în care omul se întreba cum ar fi dacă, atunci când îți începi existența, copil fiind, ai putea să îți alegi părinții, așa cum îți alegi prietenii. S-ar schimba ceva? Ai deveni mai bun, mai înțelept, dacă anii copilăriei ar fi așa cum ți-ai dori, dacă ai găsi răspuns la întrebările tale la cei pe care i-ai ales, dacă ar exista o comunicare reală și deschisă între copil și părinți, dacă părinților chiar le-ar păsa pe ce drum o iei, drumul tău, nu al lor? Sau ceea ce vei deveni e deja dinainte stabilit? Sau e totul la voia întâmplării? Sau, poate, bunul simț e considerat o slăbiciune în mintea îngustă a majorității oamenilor din ziua de astăzi, de unde și purtarea de dobitoc mononeuronal.

Am oprit gândurile și am lăsat muzica și versurile superbe al lui Dream Theater – Spirit carries on – să mă poarte către casă. Iar muzica m-a luat pe sus, iuțindu-mi pașii, tot mai tare, până am avut impresia că zbor, așa că, singur în noapte, am ridicat mâinile a aripi.