DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Alexandra Pașca: “Niciun copil nu merită să fie considerat greu adoptabil doar pentru că cei care se aflau acolo, ca să-i arate cum se simte familia, l-au refuzat din cauză că n-are ochi albaștri și părul blond”

Uneori, oricât de mult ne dorim să fim părinți, să punem tot ce avem mai bun în noi într-o ființa nouă, mică, ruptă din noi, lucrurile nu ies așa cum vrem. Cel de Sus, genetica ori Mama Natură ne refuză mereu și mereu cererea si barza, în loc să treacă și pe la noi, rămâne doar o pasăre ori un cuvânt pierdut în înșiruirea barză, varză, viezure. Și-atunci sunt cupluri care se resemnează ori cupluri care îi fac loc în sufletul lor unui pui de om pe care îl adoptă, îl iau acasă și îl cresc cu iubire și drag cât încape. O astfel de familie, care a primit în inimă un băiețel pe care l-au numit deja Denis, este formată din Alexandra și Bogdan. Pe Alexandra Pașca o cunoașteți, probabil, întrucât este o apropiată a publicației Sălajul pur și simplu, dar mai ales pentru că salvează mereu vieți de animalute năpăstuite, cărora oamenii le-au pus piedici și le-au aruncat la margine de lume și de drum. Bogdan este soțul ei, un om care a învățat să iubească o casă, o curte și o viață plină de animalute, un om cu o inimă largă cat să încapă o lume întreaga în ea.

– Tu și soțul tău sunteți o familie tânără, frumoasă, cu o casă plină de animăluțe care fiecare și-au găsit loc în sufletul vostru. În mod firesc, unde există un prea plin de bunătate și iubire, se naște dorința de a avea un copil. Când ați înțeles că pentru voi doi acest lucru va fi posibil doar printr-o adopție?

–  Mi-am dorit mereu să fiu o mamă tânără și să fiu cea mai bună prietenă pentru copilul meu. Nu pot trăi fără iubire, sunt dependentă de ea, iar cum oamenii mai și pleacă, am încercat să rămân agățată de ceva ce rămâne. Câinii, călătoriile, poveștile le aveam pe toate, în schimb îmi lipsea iubirea aia altfel, purtatul de grijă mai altfel, așteptatul în fața școlii și liniștea aia când mi-ar recita o poezie. După 6 ani de căsnicie, lipsa copilului si-a pus prea tare amprenta pe noi, pe mine cel mai mult. Știam cum arată lumea, am călătorit în 7 țări împreună cu Fetița, unul din căței, și am văzut aproape toată România cu patru din cei zece câini ai noștri, iar de aproape 2 ani, trecem granița doar împreună, doi oameni și patru câini. Stiam cum se așteaptă Crăciunul și simțeam toate bucuriile acestei lumi, dar nu știam cum se simt toate acestea cu un copil de mână, iar pentru mine, tot ce însemna copil și șansa de a avea acasă piciorușe mici s-a transformat într-o obsesie, și așa mi-am alimentat si mai tare depresia pe care o aveam deja de câțiva ani buni.

Bogdan n-a fost niciodată de acord cu adopția unui copil, mai ales care ar fi și de etnie romă, influențat negativ și de persoane din familia lui, eram mereu într-un haos continuu. Nu știam dacă merit totul, dacă merit oamenii de lângă mine ori cei pe care-i am fără să știu, dar pe care viața mi-i aduce fix când e nevoie.  Eram în fața unor povești grele amândouă și credeam că cea mai frumoasă poveste a murit. Că Denis nu există. Denis e al altcuiva. Că nu-l merit nici pe el și nici clipa când îl voi strânge în brațe. Eram în fața unei povești despre un divorț sau a unei povești de dragoste care se scutură de praf și continuă. Nu știam în fața căreia voi sta în picioare mai mult, în schimb știu că pentru cea în care viața mea va fi despre un copil adoptat aș fi mers și în genunchi. După o pauză de liniște, de ziua mea, în 5 ianuarie anul acesta, Bogdan mi-a făcut cadou o hăinuță de bebeluș personalizată și a hotărât să depunem dosarul pentru adopția unui pui de om.

– Cât de greu a fost să înțelegeți și să acceptați ideea că va trebui să adoptați un copilaș?

– Nu știu neapărat cum funcționează viața asta, dar cred că atunci când ne gândim și la ceilalți, sigur am făcut ceva bine. Greu tare n-a fost, singura parte mai grea cu care a trebuit să ne împăcam a fost ideea că acel copil nu va semăna cu noi. Nu o să crească la mine în burtică, dar va crește în inima mea.

– Sunt nenumărate postări calde și emoționante pe pagina ta de Facebook referitoare la Denis, băiețelul pentru care ați început deja procesul de adopție. Cum a fost momentul în care ați știut că vreți un băiețel si ca acela va fi Denis?

 – Înainte să ne căsătorim, noi am povestit despre copii. Băiat visam amândoi. Trei băieței mi-aș dori, iar dacă va fi nevoie să-i adoptăm pe toți, o vom face. M-am căsătorit când aveam 19 ani și el 23. Eram chiar noi doi copii ce-și doreau copiii lor. Cu drag îmi aduc aminte când ne plimbam prin parc și vedeam un copil mic, îmbrăcat ca-n povești, cu salopetă și cămășuță, zâmbeam amândoi și spuneam: “uite-l pe Denis, copilul nostru”. Nu știu de la ce a pornit numele, dar 6 ani l-am tot pronunțat și nu l-am avut niciodată. Adopția unui băiețel a rămas ultima șansă ca Denis să ne existe.

–  Ce crezi ca este cel mai important de stiut pentru o familie atunci când începe procesul de a adopta un copil?

–  Să fie uniți, atât de uniți încât de afară să pară că e doar o singură persoană. Să fie pregătiți să ofere acel acasă cald, acea liniște de care un suflet al nimănui are atât de multă nevoie.

– Sunt multe familii în România care ar vrea să adopte un copil, însă pornesc din start cu anumite condiții pe care trebuie oarecum să le îndeplineasca micuțul. Ce sfat le-ai da, având in vedere că tu și Bogdan ați primit în sufletele voastre un copil ce era pe lista de copii greu adoptabili?

–  În momentul în care în viața noastră am făcut loc unei alte vieți, știm exact ce facem. Nu e ca și cum ne ducem la Ikea să ne schimbăm mobila si din o mulțime de dulapuri să-l alegem pe cel mai frumos. Nu vorbim de mașini ori obiecte. Niciun copil nu merită să fie considerat greu adoptabil doar pentru că cei care se aflau acolo, să-l învețe cum se simte familia, l-au refuzat din cauză  că n-are ochi albaștri ori părul blond. Greu adoptabil nu înseamnă imposibil de iubit, înseamnă doar că cineva a renunțat prea ușor, de prea multe ori.

– Dar familiilor care vor copii, dar nu pot avea și nu adopta, întrucât se tem că un copil adoptat, odată ajuns mare,  îi va părăsi și se va întoarce la părinții naturali?

– Cu siguranță orice copil adoptat e curios să-și cunoască mama naturală, dar nu cred că își va părăsi mama care l-a crescut. Mie nu mi-e teamă că va pleca. Voi avea grijă să-i ofer iubirea aia din care să nu-i lipsească nimic și cea pe care nu o va mai gasi nicăieri, iar așa se va întoarce de fiecare dată acasă.

Va veni vremea, după ce va crește, când vom sta pe scări în fața ușii și vom povesti. O sa-i spun totul, dar cel mai mult ca-l iubesc. Desigur, i-am mai spus-o si până atunci, dar poate niciodata ca în acea zi. Acea zi va fi cand voi considera eu cel mai bine, ziua în care îi voi spune din nou că-l iubesc și că eu nu sunt mama lui. Mă va iubi mai mult sau va crede ca-i nedrept, dar voi fi acolo asa cum i-am fost și până atunci: mama unui copil pe care nimeni nu l-a vrut.

– Ați pus grijă și multă iubire în amenajarea camerei lui Denis. Care au fost pașii necesari până la a putea avea o cameră gata să îl primească?

– M-am apucat să-i fac camera de frică să nu mă răzgândesc când dau de greu, să am un colț în care să mă așez plângând cu un ursulet in brațe știind că în acel colț îl voi strânge și pe el. Camera lui e locul unde e cel mai liniște din toată casa. Unde nu se trântesc uși niciodată și locul în care iubirea s-a mutat cu noi și unde nu o să-i mai fie frig niciodată și nici pereții casei nu vor mai fi reci. Pentru prima dată, există un loc în care sufletul stă pe covor și desenează vara, într-o iarnă.

– Ce trebuie să fie pregătiți părinții adoptivi să ofere, în primul rând, puiului nou venit în căminul lor?

– Liniște, familie. Să știe să fie totul pentru copilul care ieri n-avea nimic. Nu-i nevoie de ceva special, doar să fie acolo mamă și tată, din momentul în care îl au în brațe, până-n totdeauna.

– Cum îți imaginezi prima zi cu Denis acasă?

– Mi-e frică, dar mi-e și dor, un dor de ceva ce n-am mai simțit niciodată. Cred că există și dorul de vise, căci prea mult visez la viața în care,  în fiecare zi, în fiecare clipă, un pui de om îmi desenează raiul în suflet.

Oricum, abia aștept să-i povestesc și sper să-mi găsesc cuvintele să-i pot explica cum îmi era mie dor de ceva ce nu știu cum arată, nu știu cum se simte, dar pentru care viața mă alege să-i fiu mamă. Ceea ce se va întâmpla în sufletul meu după ce viața mea va fi și despre el, nu se poate numi atât de simplu, atât de puțin, fericire. Ea va fi doar unitatea de măsură în care se va calcula iubirea dintre un copil al nimănui și-un om cu vise doar ale lui.

– Numește, te rog, trei lucruri / valori pe care ai vrea ca Denis să le deprindă de la tine și trei de la soțul tău.

– Mi-aș dori să-și ducă și el în suflet iubirea pentru animale și pentru tot ce nu ne-a greșit vreodată.

Să aibă puterea de a rosti cuvintele care de multe ori au făcut o poveste să continuie. Te rog, iartă-mă și multumesc. M-a învățat bunica mea sa le folosesc cât de mult pot și din suflet mi-aș dori să le poarte prin viață si el. Te iubesc, va spune când va simți el, dar restul au nevoie să fie spuse cât mai des. De la mine aș vrea să deprindă și lupta, sa lupte pentru tot ce-și dorește și îmi doresc sa fiu multi ani alături de el sa-i arat ca se poate. De la Bogdan, sigur aș vrea “să-i fure” calmul. Eu sunt o fire mai agitată și izbucnesc mai repede, in schimb Bogdan e foarte liniștit în orice situație. Cred că aș fi mândră să-i urmeze iubirea și respectul față de tot ce înseamnă casă și acasă. În cei 6 ani de căsnicie, față de aspectul ăsta, Bogdan n-a greșit nimic. Nimic. Casa a fost casă și fiecare bănuț a intrat acolo. Sa-i fie casa o prioritate și locul în care să trăiască fericit, asta as vrea. Iar ultimul lucru, pasiunea pentru masini mi-as dori să o moștenească si sa-i vad peste cativa ani, împreună cum repara un motor ori schimbă o roată. Împreună, atât e tot ce-mi doresc.



niciun comentariu

Lasă un comentariu