Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Mihai Petriș, ”dacul” din Jibou care vrea să trăiască pentru totdeauna, prin ceea ce face

L-am găsit în biroul lui între bucăți de materiale textile, ațe de cusut și niște scule ciudate, mutând tot felul de lucruri dintr-o parte în alta, ca să am și eu un loc unde să stau. Iar asta pentru că Mihai Petriș, istoric ca și formare profesională, croiește, coase ori brodează manual tot feluri de lucruri pentru geto-dacii Ansamensi, respectiv membrii unei trupe de reconstituire istorică și reenactment care poartă numele ăsta și care și-au propus să readucă în atenția publicului aspecte din viața dacilor de odinioară. Așa că, atunci când am intrat în biroul lui, a trebuit să-mi facă și mie loc printre toate lucrurile ăstea dacice, dându-le la o parte și făcându-mi ”cărare”, luând și el o pauză de la ceea ce tocmai meșterea. Adică pileusuri dacice, niște căciuli din stofă de lână, la fel ca cele purtate de daci, un simbol, de altfel, al acestora. Pileusurile ăstea sînt purtate de către membrii trupei de reconstituire istorică din Jibou la festivalurile la care sînt invitați, și toate sînt create de către Mihai. Pentru că, zice el, lucrurile ăstea pe care le face el acolo, în special cele legate de ”dacii” din Jibou, îl hrănesc, îi dau sentimentul că nu face umbră pământului degeaba:

”Îmi place foarte mult o piesă a trupei Queen – Who wants to live forever. Și o ascult de multe ori. Și ca să-i răspund lui Freddie Mercury, io vreau să trăiesc forever. Prin ceea ce fac, prin ceea ce las în urma mea. Știi cum îmi zicea bunicul? Vrei numa‘ să faci umbră pământului? Pentru mine nu-i suficient să trăiesc, și atât. Așa simt eu…”

Despre Mihai și ceea ce face el la Casa de Cultură din Jibou

ar fi multe de spus, de la Șopronul cu amintiri – adică o expoziție încropită în holul clădirii din costume populare, ștergare, scule agricole, farfurii, oale, peretare sau orice au avut oamenii să doneze -, până la Ansamblul folcloric ”Someșul”, a cărei activitate e ilustrată prin multele diplome primite de către ansamblu de la înființare și până acum. Acuma, dacă despre Șopronul cu amintiri am mai scris, n-am cum să nu menționez, măcar, despre cum a apărut Ansamblul ”Someșul”, chiar dacă articolul de față e despre Colțul dacic și geto-dacii din Jibou. Deci, ce e așa de important de spus despre ansamblul ăsta folcloric ca să apară într-un articol în care e vorba despre cu totul altceva? Pentru că e vorba despre pasiune, despre dorința de a face ceva, chiar și într-un oraș cum este Jiboul, unde viața culturală pare a lipsi cu desăvârșire. Și chiar și așa, luând totul în spate și, fără a aștepta sprijin din altă parte (un sprijin care se dă, să fim sinceri, doar oamenilor de casă, în orice domeniu și în orice loc), acum cinci ani Mihai a pus bazele ansamblului folcloric, pornind de la niște costume populare pe care le-a găsit în dulap atunci când a venit la Casa de Cultură din Jibou. Costumele populare pe care le-a găsit sînt aici de pe vremea când la Jibou exista un ansamblul folcloric, foarte bine pus la punct, de altfel. Și chiar dacă până atunci nu avusese nici în clin, nici în mânecă cu dansurile populare, și-a spus  de ce nu?

”Mi-am zis că ar fi păcat să nu fac chestia asta înapoi. Și am început să fac niște afișe, din acelea micuțe, și să mă duc la fiecare scară de bloc să le lipesc pe scări, cum că io caut voluntari care să vină să se înscrie la un ansamblu. Cineva trebuia să o facă și pe asta. Așa că m-am dus la Primărie și am întrebat câte blocuri există în oraș. Mi-a spus cineva de acolo că-s 40 de blocuri. Io am făcut 60 de afișe și am fost la fiecare scară de bloc și am pus câte un afiș. Și au venit. Acum sîntem 12 perechi de dansatori, iar la început am fost și mai mulți. Iar ansamblul merge mai departe.”

Totuși, ca oricare altul care se apucă să facă ceva de unul singur, poate deveni tot mai greu în timp să continui, e un efort care te consumă, atunci când nu ai sprijin. Ți se întâmplă să simți și tu asta?

”Sincer să fiu, uneori simt nevoia de sprijin, financiar, mai ales, sînt lucruri pe care nu le poți face din nimic. Dar chestia asta, că o fac de capul meu și nu mă ajută nimeni, îmi dă o stare de independență. Eu fac toate astea pentru că îmi face plăcere. Io, de exemplu, n-am crezut niciodată că o să cos la mașină. N-am cusut în viața mea. Dar m-am apucat de trei săptămâni de asta. Niciodată n-am crezut că o să dansez dans popular. N-am făcut în viața mea așa ceva. Acum, de patru ani deja, dansez în ansamblul folcloric și cunosc 8 dansuri.”

Când faci ceva nu pentru că așa ți-e fișa postului, ci pentru că vrei mai mult, pentru că vrei să faci ceva pentru viața culturală a locului în care trăiești, asta înseamnă pasiune. Și asta contează cel mai mult. Și aș fi vrut să aflu mai multe despre ansamblul ăsta folcoric, dar eram acolo pentru Colțul dacic încropit în holul Casei de cultură. Însă, pentru a vorbi despre asta, trebuie să o iau cu începutul, adică

Geto-dacii din Jibou

Ideea cu organizarea unei trupe de reconstituire istorică a fost una comună, adică Mihai Petriș, Doru Meseșan și Vlad Man. Trupa, înființată la finele anului 2017, are acum 15 membri, cu vârste cuprinse între 14 și 45 de ani, Geto-Dacii Ansamensi participând la mai multe festivaluri în țară și unul în străinătate, respectiv Festivalul RomerFest – Carnuntum, Austria.

Obiectul activității? Amenajarea ca reconstituire a unei tabere dacice cu toate elementele ei specifice, echiparea membrilor în ținută dacă, prezentarea de arme și armuri de război dacice, practicarea unor meșteșuguri tradiționale și participarea la scene de reenactment.

De ce Ansamensi? Pentru că la limesul nordic al Imperiului Roman, în teritoriul dacilor liberi, a fost datată documentar o așezare tribală pe râul Someș (Samus), constatată  printr-o inscripție latină, referitoare la un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.

Mihai, tu – așa mi-ai spus odată -, ai făcut singur o cămașă de zale, pe care să o porți la festival. Acuma, zi-mi și mie, cum ai creat zalele ălea mici, cum le-ai împletit ca să-ți iasă o cămașă? Și, știi, trebuie să fii puțin ”dus de acasă” ca să te apuci să faci așa ceva.

”Fii atent, vezi chestia asta?”, îmi arată Mihai un dispozitiv ciudat, ”asta am inventat-o eu, ca să fac zalele. Adică, io am desenat piesele, apoi le-am dat unei cunoștințe să mi le facă. Și cu asta fac mii de zale, pe care apoi le împletesc una cu patru până iese o cămașă. Adică împletesc una din zalele ăstea, cu alte patru. Și tot așa. Cât îmi ia să fac o cămașă din asta? Cam o lună. Patru ore pe zi. Și, de multe ori, nici nu-mi dau seama cum trece timpul, tot făcând și împletind zalele ăstea. Acuma, trebuie să ai ceva pitici pe creier ca să te apuci să faci așa ceva, dar io, când am câte un pitic din ăsta, nu mă las până nu iese cum am vrut. ”

Colțul dacic din holul Casei de cultură. Poate, cândva, un sat dacic real. Despre a merge înainte

Am coborât din birou în hol, acolo unde Mihai a încropit un Colț dacic. Din ce a avut la îndemână. Adică un cort (nu unul în stil dacic, ci unul făcut de el și folosit de către membrii trupei geto-dacii Ansamensi la festivalurile la care au participat, doi baloți de paie, vreo trei scuturi, două sulițe și două costume dacice. Și poate părea puțin, însă, dacă te gândești că toate astea sînt rezultatul muncii și pasiunii lui Mihai și a celorlalți din trupă, e mult. E mult pentru că au făcut-o nu pentru că e trecut în fișa postului, nu pentru că trebuie. Ci pentru așa au vrut. Din pasiune. Iar asta spune totul.

E mult prea puțin pentru a putea fi numit un mic muzeu. Totuși, în holul Casei de cultură din Jibou este un mic muzeu. Un muzeu creat din pasiune.

E mult prea puțin pentru ca obiectele de lângă ușă să fie un colț dacic. Totuși, memoria neamului dacic e prezentă. Ba, mai mult, colțul ăsta dacic vrea să crească, să se transforme într-n sat real.

Știi, mie mi se pare că prea se pune accentul pe tot ceea ce înseamnă arme, lupte, militărie. Adică, da, ”bătaia”, de când e lumea, a fost un magnet puternic pentru omenire. Totuși, poate ar trebui, așa cum se reconstituie luptele, să se reconstituie un sat dacic, cu viața reală de zi cu zi, fără bătăi și din ăstea. Aveți de gând să faceți așa ceva?

”Da, Doru Meseșan, care acum e la concurs, la Exatlon, vrea să facă un sat dac, peste Someș, la Tihău, cu tot ce înseamnă asta. Dacă o să câștige concursul, asta vrea să facă el cu banii câștigați.  Dar chiar și dacă nu o să câștige, noi o să-l ajutăm. Ne adunăm toți și facem niște case din chirpici. La început o să fie 2, 3 case pe structură din lemn, și, după aia, o să mai vedem.”  

De câte ori ați auzit cum că, atunci când vrei să iasă ceva bine, trebuie să faci acel ceva în mod profesionist? Și că, dacă nu e ”profi”, nu e bine. Eu cred că e mult mai important ca, în loc de ”profesionism”, acel lucru să fie făcut de drag, din plăcere, din pasiune. Nu e nevoie să fii profesionist într-un domeniu sau altul, e nevoie de dăruire.  Însă orice lucru făcut din pasiune are nevoie de o scânteie care să îți dea imboldul necesar. Fără scânteia asta, totul o să rămână doar la stadiul de idee.

Ce te hrănește, în toată treaba asta a face ceva din pasiune? Că partea financiară, clar, nu e cea care să te tragă înainte. Trebuie să ai și tu ceva care să producă scânteia de care e nevoie ca să ardă pasiunea. Care-i scânteia ta, în ceea ce privește toată treaba asta cu dacii?

”Păi, să-ți spun care e treaba asta cu dacii. Am fost la Festivalul Dacilor, la Beliș. Pentru mine, copilul ăla care intră pe poarta festivalului, se oprește în fața standului meu și începe să zâmbească, și vrea să pună mâna pe zale, vrea să-și pună un pileus pe cap și văd că e interesat de ce vede, asta îmi dă putere să merg mai departe. Că, până la urmă, sîntem ca un muzeu viu. Și copilul va învăța mai repede dacă vine și stă de vorbă cu tine, și vrea să știe ce e una, ce e alta. Și n-o să uit niciodată cum îl cheamă pe copilul ăla care a venit primul la noi.  Îl cheamă Ștefan. Era doar atâta, cât masa. A doua zi a fost în tabără, a mâncat cu noi, iar la paradă l-am luat și pe el cu noi. Și dacă reușești să faci chiar și un copil să simtă asta, e senzațional. Și asta îmi dă curaj să continui. Și, în cei cinci ani de când sînt cu Asociația – cu geto-dacii, dansurile populare la ansamblu, Șopronul cu amintiri -, mi-am dat seama că lucrurile importante sînt altele decât banii. Iau lucrurile așa cum vin, fac ce pot și cum pot.”

Trăim într-o lume de căcători ambulanți. La propriu. Și în lumea asta, dacă faci ceva, doar din pasiune, și nu ești ”înregimentat” într-un fel sau altul, ești, automat, ciudat. Bine, într-o turmă cu oi albe, dacă tu ești oaia cea neagră, nu celelalte oi au o problemă, ci tu ești problema. Sigur și tu ești văzut așa. Te-ai obișnuit cu asta?

”Cei care văd lumea altfel, da, sînt ciudații societății. Mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu statutul ăsta. Dar acuma nu mai am nicio problemă. Majoritatea dă normalitatea. Și dacă tu gândești altfel, tu ești problema, dacă nu te poți regăsi în lumea din jurul tău. Și, da, eu sînt problema, că am alte așteptări. Eu mă hrănesc spiritual. Adică, tot salam mănânc și eu, dar…”

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*