DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Melancolii din rural

Când faci parte din comunitatea mică a unui sat aproape uitat de lume, ți-e greu să mai vezi utilitatea campaniei electorale – toate săptămânile astea de concurență apar ca un balamuc plictisit și trist în urma căruia nu se schimbă nimic. Am fost recent acasă, la Zalha – în comuna cu mai puțin de 900 de locuitori, fără acces la calea ferată, aflată în mod clar pe o pantă descendentă din toate punctele de vedere. În ultima vreme am prins obiceiul prost de a vizita mai degrabă dealurile decât comunitatea, așa că n-am prea “ieșit în sat” să aflu și eu care e pulsul, ce gândesc oamenii înainte de votare. Dar mi-e simplu să-mi dau seama: aceleași lucruri ca înainte. Visează la una și la alta. Nimic special, totuși: drumuri mai bune pe care copiii să nu-și rupă mașinile când vin în vizită, spre exemplu. Dar astea-s chestiuni vechi – vechi de câteva mandate. Tradiția e că ne entuziasmăm, sperăm și-apoi încercăm să uităm că ne-am dorit ceva, că ni s-a promis ceva. Și pentru că nu poți reînnoi uitarea la fiecare patru ani, intervine resemnarea că singura chestie cu care te alegi tu din circul ăsta e justificarea pe care o ai seară de seară ca să mai bei un pahar la cooperativă, unde schimbi aceleași păreri cu vânzătorul sau cu vecinii. Iar mâine alte drumuri spre potlog, în timp ce domnii din afișe îți zâmbesc pacificator.

Dacă n-aș ști că se poate altfel, aș înghiți în sec și-aș zice bogdaprosti pentru ce s-a făcut (cu greu) deja. Oricum pentru mine nu e mare filosofie: cel mai probabil n-am să-mi trăiesc (toată) viața acolo unde am copilărit, sunt tânără și liberă să-mi construiesc propria fundație unde găsesc “binele”. Dar mă înduioșez gândindu-mă la oamenii satului, la viețile lor de acolo. La bătrânețile singuratice. La femeile care sunt pilon de susținere pentru familii și gospodării întregi, cu viețile lor compuse din muncă și duminici. La biserica din sat care în ceva ani va găzdui doar năfrămi și capete cărunte, după ce criza va împinge la migrație pe tot mai multe familii tinere. La copiii și profesorii din sat – care-mi sunt cei mai dragi. Mă gândesc din ce în ce mai des la biblioteca sătească pentru copii pe care niște prieteni faini urmează s-o inaugureze la Marin – un sat cu o situație chiar mai neplăcută, din câte știu, întrucât școala a fost închisă imediat după renovări, acum câțiva ani. Mă gândesc la cărțile pe care s-au străduit să le strângă și la rafturile pe care au reușit să le monteze și mă imaginez în micuța lor bibliotecă în timp ce mă bufnește plânsul. Știu că am să mă dedublez în spațiul acela – va păși simultan cu mine și blondina de opt ani, care doar visa la așa ceva la vârsta aia. Care am avut profesori suficient de deschiși la minte cât să-mi creeze un “rai moderat” din resursele pe care le aveau la dispoziție: cărți vechi din clasa care slujise de bibliotecă acum mulți ani, apoi cărți de anticariat cărate și dăruite cu generozitate de un profesor și diriginte strașnic. Și poate o să mă-nțepe ochii și fiindcă știu că, într-o zi (mai trece apă pe vale până atunci, dar parcă nu multă) o să aud că școala din satul meu nu mai are suficienți elevi cât să fie păstrată în funcțiune. Becurile din sălile de clasă o să se stingă, și inima satului împreună cu ele.

Aud că anul ăsta s-au alăturat corpului didactic de la Zalha și profesori mai tineri, veniți din zone apropiate de orașul reședință. Care fac naveta, desigur. Și mă întreb cât vor rămâne. Cei mai ambițioși – maxim doi ani. Caută un post la oraș sau mai aproape de casă (măcar apropiere să fie, dacă salariul e cum e) sau chiar se reprofilează. Și uite-așa n-avem profesori în rural, sau avem profesori – iertați-mă – foarte slab pregătiți. Iar asta știm unde duce. Și ciclul se repetă din nou. Și viețile-s aceleași.

Stau și recitesc articole din 2013-14-15-șitotașa despre ce s-a făcut și ce s-a dres (dar mai ales ce s-a promis) în rural(ul sălăjean) de-a lungul anilor. Și mă întreb de ce am scris textul ăsta dezlânat, fragmentar, neclar și trist. Să-mi vărs năduful, să-mi pun ordine în nostalgii și-n dezamăgiri, să-mi verbalizez temeri și revolte trecute cu vederea chiar și de mine – poate. Dar am să-l las aici – nu ca pe un pseudo act de revoltă și de “îndemn la schimbare” ci ca pe o durere. Că poate și pe alții îi doare la fel, și-atunci te simți mai nesingur și parcă mai liniștit când durerea ta e una comună.

Și viețile-s aceleași.




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu