Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Măgura Șimleului, la Piatra Șoimului. Un loc de o frumusețe aparte. Superb!

magura_simleului_piatra_soimului__30_Muntele ăsta mic de lângă Șimleu Silvaniei are un farmec aparte, e un loc în care natura a rămas sălbatică, și chiar și căsuțele presărate pe culme se încadrează în peisaj, ba chiar adaugă, oarecum, un iz de poveste locului ăsta deosebit numit Măgura Șimleului. Cât despre Piatra Șoimului, despre stânca asta ascuțită ”ascunsă” în pădure, care pare un străjer pus acolo să vegheze la liniștea din jur, odată ajuns în locul ăsta de o frumusețe aparte, privirea ți se ancorează de stânca ascuțită și te face să vrei să rămâi, să atingi stânca, să te bucuri de povestea asta atât de frumoasă pe care natura o spune oricui poate și vrea să o asculte. Și, crede-mă, nu există cineva care să poată să spună povești mai frumos decât natura, și, odată întors acasă, tu, cel cu drag de viață, acolo, în pădurea cu străjerul de piatră numit Piatra Soimului, mama asta a vieții numită natură te primește cu brațele deschise, te strânge la piept, apoi îți spune poveștile pe care le-a păstrat pentru momentul regăsirii, și ți le spune cu atât drag că nu mai vrei să pleci. Ori, dacă trebuie să pleci, te face să vrei să te reîntorci în locul ăsta încărcat cu frumusețe, pe muntele ăsta mic și sălbatic de lângă Șimleu. Un loc care, prin sine însuși, făcându-l cunoscut și altora, poate promova orașul, zona, județul, mai bine ca orice alt eveniment organizat tocmai cu scopul ăsta. Pentru că nimic nu poate promova mai bine un loc decât frumusețea naturii din jur.

Pe cărare, prin pădure, prin vale

magura_simleului_piatra_soimului__1_Ori de câte ori ai trece prin zonă, Măgura e la fel de frumoasă, are un farmec aparte, mai ales dacă ai apucat măcar o dată să îi bați cărările abrupte care te duc la cetatea Dacidava ori sus, pe culme, ori chiar la nimereală, și știi ce se ascunde acolo. Mie mi-a devenit dragă de prima oară când am fost acolo, și, de atunci, pentru că am ”văzut”, mi-a rămas în suflet.

Am mai fost acolo, de vreo trei ori, la cetate ori pe culme, iar într-una din ieșirile ăstea m-am întâlnit cu un grup de elevi veniți acolo cu profesoara lor, în excursie. Și de la ei am aflat despre locul ăsta numit Piatra Șoimului, ba chiar mi l-au arătat ”uite, vezi, acolo unde se văd stâncile ălea”. Și acolo unde se văd stâncile ălea, privind de lângă cetate, pare un versant ceva mai pietros decât altele, frumos, ce-i drept, dar nimic deosebit. Iar asta pentru că Piatra Șoimului nu se vede de acolo, pentru că, dacă aș fi văzut-o, sigur aș fi ajuns acolo atunci. În ziua asta, însă, mi-am spus că e timpul să ajung acolo.

Probabil că, dacă o iei prin vale (iar asta mi-am dat seama când mă întorceam de la stâncă) ajungi acolo mult mai ușor decât dacă o iei înspre culme, către cetate, acolo de unde mi-a fost arătat locul cu pricina. Însă, acuma, că știu, aș merge tot pe unde am fost, nu de alta, dar calea mai grea, mai dificil de parcurs, e întotdeauna mai frumoasă. Deci, către culme.

magura_simleului_piatra_soimului__5_Am urcat până când, privind în partea dreaptă a cărării, am putut vedea versantul acela pietros care mi-a fost arătat acum un an și ceva, când am fost la cetate. De acolo am coborât panta abruptă către vale, acolo de unde urma să urc către stâncăraie, cea pe care am văzut-o. Și, în timp ce coboram panta asta abruptă, mi-a trecut prin minte – ”bă, panta asta abruptă pe care o cobor acum, la întoarcere, o să trebuiască să o urc”, și, după câteva ore o să se adauge și oboseala. Dar asta nu a făcut decât să-mi așeze un zâmbet pe buze. Îmi place să gâfâi, îmi place să simt aerul cum dă năvală în plămâni, ca și cum așa aș lua și mai mult din frumusețea locurilor prin care trec.

Chiar înainte să ajung în vale (iar asta pentru că lumina difuză din jur a început să se limpezească puțin) am văzut ceea ce, de sus, nu văzusem – un colț de stâncă ascuțit: ”Clar, asta trebuie să fie Piatra Șoimului”. Am urmat cursul văii, apoi am urcat pe versantul din dreapta, și, de cum am început să urc panta abruptă, piatra, pinii și culorile naturii m-au umplut atât de mult că am început să alerg, ca nebunul, pe panta abruptă, spunându-mi (între două gâfâieli): ”ce bine că am venit, cât de mult mă bucur!”. Și chiar m-am bucurat, nu doar pentru că, după ultimele săptămâni care m-au lovit din toate părțile, răvășindu-mi viața și făcând să mă doară, aveam nevoie de un crâmpei de frumos, ci pentru că, acolo, în natură, e acasă, și, în locul ăsta, acasă e atât de frumos…

magura_simleului_piatra_soimului__10_Piatra Șoimului

Am ajuns în vârful pantei, iar de acolo, la foarte mică distanță, am văzut țuguiul ăla de piatră, nu foarte mare (văzut de pe cărare, fiindcă, aveam să văd peste puțin timp, de jos, e un uriaș de piatră), dar care, apărut parcă de nicăieri, e ca un personaj de poveste. Primul impuls a fost să fug într-acolo, la fel cum am alergat și pe panta abruptă, ”scoțându-mi sufletul”, încercând să iau cât de mult pot din frumusețea din jur. Însă m-am oprit și m-am așezat pe jos, pe pietre, apoi am lăsat liniștea să îmi vadă zâmbetul, am lăsat să se așeze timpul peste mine, ghicind și imaginându-mi doar cum o să fie peste câteva minute, când am să mă ridic de jos și am să ajung la stânca aflată la câțiva metri de mine.

Și, apoi, tocmai în asta constă farmecul naturii (ca și al vieții, de altfel), nu să dai buzna și să iei repede ce ți se oferă ori ce crezi că vrei într-un moment sau altul, ci să încerci să simți întâi, iar toată ”așteptarea” asta, tot fiorul trimis înainte, ca un fel de prelungire a ta, o să amplifice și mai mult frumusețea, trăirile ce vor fi să fie.

magura_simleului_piatra_soimului__16_Cred că m-am cățărat pe țuguiul de stâncă de vreo șase, șapte ori, ca un copil care se bucură de cadoul primit. Și tot de atâtea ori am sărit de pe vârful ei, imaginându-mi că zbor, exaltarea aia nebună făcându-și de cap. Și a fost atât de frumos, probabil că aș fi făcut asta toată ziua, dar, după ce am ajuns în vârf și am văzut golul de sub mine, am știut că, de jos, o să fie, poate, și mai frumos, o să văd străjerul ăsta de piatră în toată frumusețea lui.

Nu știu când am coborât, ocolind stânca, dar, odată ajuns jos, la poalele stâncii, am căscat ochii mari: ”Ooooaaaauuu!” Și asta nu pentru că nu am mai văzut stânci (am fost pe multe din vârfurile munților, și nu doar din țară, și m-am cățărat pe o grămadă de stânci), dar Piatra asta a Șoimului chiar e foarte frumoasă și pare vie, mai ales în lumina aia gălbuie care o îmbrăca atunci, în momentul acela. Și, din nou, chiar dacă am simțit nevoia să  mă cațăr, m-am așezat, la fel cum am făcut ceva mai înainte, și am lăsat frumusețea din jur să mă umple, imaginându-mi cum o să fie când, cățărându-mă, o să fim amândoi,

Eu și stânca îmbrățișați

magura_simleului_piatra_soimului__23_Pe peretele stâncii se văd niște pitoane înfipte în stâncă, ruginite, semn că, acum câteva zeci de ani, cineva a marcat traseul acela de cățărare. Pentru cei care au făcut asta – respect! Și nu pentru marcarea traseului, ci pentru că, spre deosebire de cei mai mulți, care vor performanță la vedere, înălțimi cu nume de bifat, un fel de a spune ”uite ce bun sînt!”, au făcut asta de drag. Pentru că doar de drag ai face asta aici, într-un loc unde ajung foarte puțini, și unde sportul într-ale cățărării, performanța sportivă de afișat lasă locul entuziasmului, plăcerii de a fi acolo și a face asta.

M-am ridicat de lângă copacul de care mă rezemasem, și am pornit, încet, către stâncă, cuprinzând-o cu privirea. Am ales un traseu de cățărare și am luat stânca în brațe (da, era așa cum mi-am imaginat), agățându-mă de prize cu degetele, doar bocancii nu reușeau prea bine să se proptească în ceva, însă, la fel ca atunci când nu știi pașii de dans, improvizezi. Și, improvizând, am ajuns la vreo patru metri înălțime, apoi, am găsit un loc unde, dacă îmi înfigeam bocancul, puteam să mă salt către mai departe. Și, brusc, mi-am dat seama că, dacă fac pasul ăla, nu mai pot să cobor după echipamentul foto, pe care, mă gândeam, aveam să-l folosesc. Așa că am coborât, am agățat aparatul de rucsac (of, dacă știam că rucsacul o să mă facă să mă contorsionez în toate felurile, ceva mai sus, îl lăsam jos, la fel și aparatura, dar… ) și am făcut pasul ăla către mai sus.

Vreo 20, 25 de minute  cred că au trecut până am reușit să mă cațăr vreo 9, 10 metri, iar buricele degetelor, mai ales la mâna stângă (cea dreaptă am menajat-o, din cauza unei rupturi musculare de acum 8 luni și care încă nu s-a vindecat), erau deja zdrelite, și începeau să amorțească. Stânca, ghicindu-mă, mi-a oferit loc de refacere, ori, mai mult, de stat

La povești, pe un colț de piatră

magura_simleului_piatra_soimului__21_Muchia pietrei are vreo 2 centimetri lățime, și e lungă fix cât să încapă bocancii mei, înghesuiți unul peste altul, la câțiva centimetri de golul de sub mine. M-am agățat cu mâna dreaptă de un colț al stâncii și am rămas acolo, atârnând ca o maimuță, câteva minute, vorbind de unul singur.

De pe un colț de piatră, la 9, 10 metri înălțime, fără posibilitatea de a coborî pe unde am urcat, am privit în jur (mai puțin dedesubt, nu de alta, dar nu puteam să mă mișc, riscam să cad) și, din nou, pentru a câta oară în ziua aceea, am zâmbit și am lăsat natura să îmi povestească și să îmi arate ”fii atent, vezi orașul, acolo departe, vezi cum se amestecă verdele pinilor cu ruginiul frunzelor, cu galbenul, cu arămiul, vezi cum, aici, ești în siguranță, știi că aici ești binevenit oricând, știi că aici ești acasă, așa-i?”. Da, natură, văd, știu.

O ultimă alergare până în vârf. Jos, în oraș, la prăjituri

magura_simleului_piatra_soimului__33_magura_simleului_piatra_soimului__47_Am urcat până pe culmea din apropiere, mai mult de dragul frumosului din jur, pentru că, oricum, orașul de jos nu se vede, lumina difuză în care am ajuns acolo e și acum la fel de prezentă, și nu se vede în depărtare, de parcă ai fi în ceață, ca și cum lumina s-ar reflecta din toate din jur (eu mi-am zis că ăsta a fost felul de a-mi zâmbi al naturii, atunci, în acel moment).

Am coborât înapoi în vale și, după cum mi-am dat deja seama, la urcare, am știu că dacă o iau prin vale ajung mult mai ușor în oraș. Am privit panta abruptă pe care o coborâsem cu patru ore înainte și am simțit o ușoară tensiune în picioare (și, mai ales în fese, de la atâta alergat pe pante ori sărit de pe stâncă). Dar nu aș fi putut să aleg altfel, am urcat panta abruptă, făcând două, trei pauze și privind în urmă, și, în ultima dintre pauze, urletul lung ce semăna cu al unui lup (poate chiar a fost un lup) a făcut să vuiască pădurea și a adăugat și mai mult farmec locului în care eram, și m-am pomenit, pentru a câta oară, spunându-mi: ”ce bine că am venit, cât de mult mă bucur…”

Dacă ajung în Șimleu, cofetăria Kriszta nu are cum să nu mă facă să-i trec pragul, pentru că acolo sînt cele mai bune cremeșuri de casă din câte am mâncat vreodată.

Am intrat (murdar de noroi și ciufulit de numa’, așa cum mi-am dat seama când am ieșit și m-am văzut în reflexia geamului mașinii) și m-am dus către vitrina cu prăjituri. Normal, cu un zâmbet ușor tâmp pe față. Cea de dincolo de tejghea mă vede: ”Aha, ați simțit mirosul de prăjituri proaspete? Că tocmai ce am primit o tavă întreagă de cremeșuri. Câte vreți?”

Acuma, e adevărat, așa cum i-am și răspuns, am simțit mirosul chiar de pe Măgură, că la întoarcere doar la asta m-am gândit, iar de vrut le-aș fi vrut pe toate. Am luat doar patru, la pachet. Plus încă două de alt fel, pentru că, numărându-mi banii, îmi mai rămâneau și pentru ălea bani, așa că, de ce nu?

Am ieșit din cofetărie cu pachetul cu prăjituri în mână, m-am întors către Măgură și am zâmbit fericit. La urma urmei, cum aș fi putut fi altfel? Am fost acasă.

  • magura_simleului_piatra_soimului__30_
  • magura_simleului_piatra_soimului__1_
  • magura_simleului_piatra_soimului__5_
  • magura_simleului_piatra_soimului__10_
  • magura_simleului_piatra_soimului__16_
  • magura_simleului_piatra_soimului__23_
  • magura_simleului_piatra_soimului__21_
  • magura_simleului_piatra_soimului__33_
  • magura_simleului_piatra_soimului__2_
  • magura_simleului_piatra_soimului__3_
  • magura_simleului_piatra_soimului__4_
  • magura_simleului_piatra_soimului__6_
  • magura_simleului_piatra_soimului__7_
  • magura_simleului_piatra_soimului__8_
  • magura_simleului_piatra_soimului__9_
  • magura_simleului_piatra_soimului__11_
  • magura_simleului_piatra_soimului__12_
  • magura_simleului_piatra_soimului__13_
  • magura_simleului_piatra_soimului__14_
  • magura_simleului_piatra_soimului__15_
  • magura_simleului_piatra_soimului__15_1
  • magura_simleului_piatra_soimului__16_1
  • magura_simleului_piatra_soimului__17_
  • magura_simleului_piatra_soimului__18_
  • magura_simleului_piatra_soimului__19_
  • magura_simleului_piatra_soimului__20_
  • magura_simleului_piatra_soimului__22_
  • magura_simleului_piatra_soimului__24_
  • magura_simleului_piatra_soimului__25_
  • magura_simleului_piatra_soimului__26_
  • magura_simleului_piatra_soimului__27_
  • magura_simleului_piatra_soimului__28_
  • magura_simleului_piatra_soimului__29_
  • magura_simleului_piatra_soimului__31_
  • magura_simleului_piatra_soimului__32_
  • magura_simleului_piatra_soimului__34_
  • magura_simleului_piatra_soimului__35_
  • magura_simleului_piatra_soimului__36_
  • magura_simleului_piatra_soimului__37_
  • magura_simleului_piatra_soimului__38_
  • magura_simleului_piatra_soimului__39_
  • magura_simleului_piatra_soimului__40_
  • magura_simleului_piatra_soimului__41_
  • magura_simleului_piatra_soimului__42_
  • magura_simleului_piatra_soimului__43_
  • magura_simleului_piatra_soimului__44_
  • magura_simleului_piatra_soimului__45_
  • magura_simleului_piatra_soimului__46_
  • magura_simleului_piatra_soimului__47_
  • magura_simleului_piatra_soimului__48_
  • magura_simleului_piatra_soimului__49_

1 comentariu

  1. Horea says:

    Călin, fain ca te-ai atasat de frumusetile Simleului. Dar de retinut ca foarte probabil Piatra Șoimului nu e un produs al Mamei Naturici de mana omului, fiind cariera de piatra pentru Castelul Bathory. Iar pe placa de marmura scria CONSILIUL RAIONAL ȘIMLEU / A 40-A ANIVERSARE A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN / 1921-1961. De aceea e atât de vandalizată. In rest peisajul mirific. Pe acolo faceam excursii inca din gimnaziu si mai trageam câte o țigară clandestin, la o clisă friptă.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*