Cine nu a bătut ulițele satului copil fiind ca să colinde? Sunt genul de amintiri care nu se șterg, ci sunt acolo când avem nevoie să ne hrănim sufletul.  Îmi aduc aminte cu drag că într-o iarnă am pornit colinda pe o zăpadă foarte mare. Noi însă nu băgam de seamă, bucuria sărbătorii era mult mai intensă ca să mai simțim frigul sau umezeala din cizme. Pluteam, atât eram de ușori! În capătul satului, la cea mai îndepărtată casă, vântul era în deplină libertate și adunase zăpada în nămeți. Noi ne cufundam în ei. Înaintam zburând purtați de bucurie.

Ritualul acela de a intra in casa omului, omul de a te primi și asculta, apoi de a-ți da ce are el mai bun, crea o anume atmosferă.  Ceva unic și magic. Greu de descris în cuvinte ceea ce simți că e acolo în inimă după douăzeci-treizeci de ani.

În sat acum de sărbători e prea multă liniște. Copilul din mine se revoltă. Am plecat aproape toți cei care colindam odată. Și-n frământarea asta și reproșurile pe care mi le fac, vin nepoții mei și prietenii lor de la oraș ca să mă îmbune.

Îi admir pe fiecare. În straiele vechi frumusețea din interior pătrunde nestingherită afară. Nu-i cunosc pe toți, doar pe Ștefan și pe David de când au venit pe lume.

Toți sunt razele noastre de soare. Când negura este mai mare, razele astea aduc lumină. Încă mai colind în gând și a treia zi după plecarea lor:

„Vin colindătorii, cum veneau odată, lerui ler

Să colinde-n seara asta minunată, lerui ler

Gazdelor creștine sa-i primiți în casă, lerui ler,

Ni-i trimite sfântul să ne-ncerce mila, lerui ler”

Sună de fiecare dată la fel de proaspăt și de vibrant. La fel ca avântul  tinereții lor.