Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

M-am dus la Iaz, să văd Muzeul de artă populară al Ligiei. Și am găsit oameni

Am ajuns la Iaz într-o zi de sâmbătă, fără să îmi fi propus asta, ci, mai mult, datorită unei situații conjucturale, când, ieșind de la târgul de vechituri de lângă Zalău, ne-am întrebat: ”Și acum, încotro?”

Am luat-o către Iaz pentru că așa și-a dorit Adi Lungu (unul din puținii jurnaliști adevărați care au mai rămas în Sălaj, un om cu foarte mult bun-simț – un lucru atât de rar în ziua de astăzi), cel în mașina căruia eram și noi, cei de la Sălajul pur și simplu. Și pentru că oricum nu aveam niciun plan pentru ziua respectivă, am spus ”de ce nu?”. Mai ales că am tot vrut de ceva vreme să ajung la Muzeul de artă populară al Ligiei Alexandra Bodea (acum, după căsătorie, Pop), însă ba am ajuns când nu era nimeni acasă, ba era, dar n-am oprit, pentru că trebuia să ajung, neapărat, în altă parte, iar timpul nu-mi permitea să mă opresc din drum.

Oamenii se feresc de cuvinte, atunci când e vorba despre a vorbi de bine, excepție făcându-se atunci când e vorba despre ”a-i noștri” ori despre imaginea virtuală a propriei persoane. Iar asta e doar rezultatul unui cult al personalității pus pe piedestal, într-o țară în care e neapărat să fii de-al cuiva, pentru că altfel, sigur ești împotriva cuiva, și atunci e o condiție obligatorie să fii arătat cu degetul. Un fel de ”Huuooo!” fără cuvinte.

De fiecare dată când am găsit oameni în drumurile mele, am vorbit, am scris întotdeauna despre ei. De ce? Pentru că, paradoxal, oamenii au început, de multă vreme chiar, să nu mai fie oameni. Și atunci, acei puțini care au mai rămas oameni sînt cei care mă fac să cred că, totuși, lumea asta mai are o șansă.

La Iaz, la numărul 63, e Muzeul Ligiei, un loc deja cunoscut foarte bine în Sălaj, și nu numai. Am intrat pe poarta larg deschisă cu gândul că o să văd, în sfârșit, muzeul. Și poate că asta ar fi fost tot, o vizită la muzeu. Însă, ne-a ieșit în întâmpinare Sandu Bodea, iar simplitatea caldă cu care ne-a primit, a trecut muzeul pe planul secund, omul devenind subiectul atenției mele, însoțindu-mă și arătându-mi (în acea după-amiază de sâmbătă), cu o bucurie nedisimulată, obiectele strânse de el în curte.

”Bine ați venit! Haideți! E și Ligia acasă, stați să o chem”, ne-a spus omul, ospitalitatea lui fiind ca o carte deschisă, pe care să o poată citi oricine trece pragul casei familiei Bodea din Iaz. Acuma, pentru cineva obișnuit cu oaspeți la Muzeu, atitudinea asta ar putea fi confundată cu un fel de comportament de complezență. Nu e cazul. Pentru că vizita s-a transformat, repede, dintr-un tur al muzeului, într-o poveste cu și despre oameni.

Ligia e, deja, obișnuită cu vizitatorii la muzeu, și poate că totul ar fi fost o altă vizită, a unor alți vizitatori (chiar dacă, de data asta, una neanunțată și, deci, poate, într-un moment în care avea alt program, alte priorități). Însă mi-am îndreptat toată atenția asupra ei, întrebând-o despre una, alta, scoțând-o din postura de gazdă, de cea care își prezintă muzeul (o postură cu care e, evident, obișnuită, și deci, în cercul ei de confort), și lăsând la vedere doar omul. Și odată scos din cercul lui de confort, um om poate fi ușor citit. Și mi-a plăcut să o citesc pe Ligia, să o ascult vorbind despre lucruri care ei îi sînt dragi, mi-a plăcut pasiunea pe care o punea în vorbe, gesturile cu care își însoțea cuvintele. Mi-a plăcut să o văd așa cum e ea, dincolo de postura de cea asociată cu Muzeul de artă populară despre care s-a tot scris și vorbit. Mi-a plăcut omul.

Un om, ca să fie frumos, are nevoie să fie încurajat să trăiască frumos, să-și lase curiozitatea și pasiunile să crească odată cu el. Și pentru asta un rol foarte important îl are familia.

Oamenii ăștia frumoși pe care i-am găsit la Iaz, ne-au oprit la plecare la niște plăcinte ori la un suc de cireșe negre ca pe niște prieteni, deși atunci i-am cunoscut pentrui prima oară. Și au făcut-o nu din complezență, ci cu drag, cu acea bunătate și ospitalitate care mai e păstrată, încă, de acei oameni care au reușit să-și păstreze frumusețea interioară, acea frumusețe descare îi face pe oameni să fie oameni.

Într-o lume în care oamenii au început, de multă vreme chiar, să nu mai fie oameni, atunci când găsesc în drumurile mele oameni frumoși, e ca și cum aș găsi niște comori. Și mă bucur de fiecare dată. Așa cum m-am bucurat la Iaz, unde am fost să văd Muzeul de artă populară al Ligiei, și am găsit oameni.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*