DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Luna lui Brumar începe cu forfota colorată a ţintirimului

O singură dată pe an, într-o singură zi, toamna târziu, în chiar prima zi a lui Brumar, cimitirul din Zalău, la fel ca cele din Ardeal, Banat şi Maramureş, se umple de culori în infinite nuanţe, de lumânări, de miros de tămâie, de coşuri, de coroane, de oameni, de forfotă, de rugăciuni, de cerşetori, dar mai ales de flori, de foarte multe flori.
Într-o curte, către marginea cimitirului, patru pisoi, obişnuiţi deja cu forfota începută de dimineaţă, se urcă unul peste celălalt într-un fel de turn viu, pentru a vedea mai mult din ce se întâmplă dincolo de gardul ce le îngrădeşte libertatea atât de colorată. Dar pentru că nu au încă tehnică şi echilibrul e cam precar, abandonează ideea şi se întorc la contemplarea uşii cu geam de unde le vine de obicei, pe la ora asta, ceva bun. În afara curţii lor, un du-te vino continuu, cu buchete mari de flori purtate în braţe, în pungi, în coşuri, un furnicar, în care toată lumea face câte ceva şi mai trage cu ochiu’ şi la ce fac ceilalţi.

Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească

Un prichindel, într-un pulovăr roşu, căciuliţă dungată, şi urechea la vedere e împins la înaintare: “Dă doamnă, ceva. Să-i iau de mâncare la pruncu ista că i-i foame. Aşe! Mulţămescu-ţi, doamnă. Daţ-ar ‘mnezo, noroc!” Câteva morminte mai încolo, trei ţigănci îşi evaluează sacoşele pline cu de-ale gurii şi se înţeleg care încotro să o ia, apucând-o cu nădejde în trei direcţii diferite.
Morminte îngrijite, cu monument, îngrădite sau nu, cruci de piatră, băncuţe cochete, cripte sau simple cruci ruginite deasupra unor mormane de pământ, mai toate au câte o floare şi o lumânare, lasată de cineva, care uneori se întâmplă să nu fie nici măcar aparţinător.
Din când, în când zumzetul monoton al glasurilor este interrupt de câte un: „Lasă-mă Domnu’, că nu am făcut rău nimănui, îmi câştig şi eu pita cum pot, ce tot aveţi voi, comunitarii, cu mine?“ sau „Bine că mi-am lăsat maşina în regulă şi o găsesc cu oglinda spartă. Voi ce păziţi aicea?“

„Adică, la noapte o să vină bunica la noi?“

Întunericul se lasă pe nesimţite, ca o umbră şi cuprinde oamenii, florile, forfota, vocile. Şi cu cât cresc orele, cu atât se văd mai bine micile flăcări din interiorul candelelor, lumini jucăuşe, care aruncă umbrele în horă, deasupra pietrelor funerare. „Nu vă este ruşine? Lăsaţi-mă-n pace! Nu vedeţi că mă rog?!“ Chicote în barbă, îndemnuri şuşotite şi apoi câţiva metri mai încolo, vocile de copii se îngroaşă şi se lungesc la comandă, ca pentru a-şi face curaj sau a străpunge întunericul, dar efectul este mai degrabă unul lugubru: Daţi-ne şi nouă un leu sau măcar ceva dulciuri. Nu, nu am strâns mai nimica“, şi-şi arată sacoşa burduşită destul de bine.


La un mormânt cu familia roată, capete aplecate asupra jocului de lumini şi umbre, şi o voce: „De unde vin eu, de mai la sud, acolo în est, noi nu avem sărbătoarea asta, Luminaţia cum îi ziceţi aici. Când eram tânăr, noi ne cinsteam morţii, odată cu Moşii de Toamnă“. „Ce-s ăia, bunule?“ „Apăi, era un cioban, unu Samedru, despre care se zicea că încuie vara şi ia frunzele copacilor, şi ziua de dinainde de Samedru se numeşte Moşii cei Mari sau Moşii de Toamnă. Atunci mergeam noi la cimitir. Alegeam un copac mare din pădure şi îi dădeam foc, iar femeile împărţeau colaci de popană.“ „Aici, se spune că în noaptea asta, porţile Tărămului de Dincolo se deschid, iar cei morţi vin să-i viziteze pe cei vii.“ „Adică la noapte, o să vină bunica la noi? Mergem acasă? Şi, apoi….mami? Ce zici, dacă la noapte dorm cu voi?“

La țară e o altă lume

Acolo oamenii văd totul mult mai simplu, dacă e bine să dai, dai și fără să ți se ceară, așa, de sufletele celor trecuți dincolo, nu contează ce neam e, de-a cui e ori de unde vine. Până și mormintele par mai la locul lor acolo, între copaci, mărăcini ori cărări, chiar dacă mașinile-s omniprezente, la fel ca la oraș. Acolo, cine poate, pregătește mormântul dinainte, să fie curat când vor trece alții pe lângă el, iar dacă e nevoie, lumânările trec dintr-o mână în alta, să aibă toți. Plus lucrul care face diferența – la sat, toată lumea se salută, mai ales la evenimente, că-s fericite, că nu, un semn de respect care dincolo, în lumea cu mult beton și pozat la fiecare pas, nu mai există de multă vreme. Și-atunci, tu, cel ajuns de la oraș acolo, stai și te uiți la bătrânicile care de abia pot să meargă, dar așa, sprijinite în baston, aplecate de spate, încearcă să ajungă până la mormânt cu demnitate, ridicând capul de ori câte ori trec pe lângă careva, salutând simplu, firesc, ca și cum te-ar cunoaște de o viață. La fel cum i-au cunoscut, cândva, și pe cei care acum s-au transformat în morminte, fiindcă, acolo, la sat, viața e legată de pământ, de când te naști și până vei muri – “căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”



niciun comentariu

Lasă un comentariu