Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Liniștea pietrelor albe ale cimitirului. Poate că erou e acela care se poate numi, oricând, în orice situație, prieten

Nu e un loc frumos ori unul în care să îți vină să te plimbi, chiar dacă în jur e multă vegetație, iar păsările cocoțate pe crengile copacilor cântă la fel de frumos ca în orice alt loc din lume. Totuși, exceptând 1 noiembrie și zilele apropiate, ori între orele 16 și 18, când se poate intra cu mașina pe aleile din cimitir, acolo e liniște, iar liniștea asta e ca un balsam pentru urmele lăsate de gânduri în adâncul ființei.

Am fost la tata, și, ca de fiecare dată când merg singur, mă opresc lângă mormânt și tac. Cuvintele nu-și au rostul, legăturile sufletești nu se pot traduce prin vorbe. Și atunci tac. Câteva minute, apoi plec.

La plecare trec, inevitabil, pentru că pe acolo e drumul, pe lângă cimitirul eroilor. De obicei trec pe lângă pietrele ălea albe pe care, pe unele, e scris câte un nume de erou din război, fără a le băga foarte mult în seamă. Acum, însă, m-am oprit. De fapt, m-a oprit un gând, o întrebare: ”Ce e ăla erou?”

Și m-am întors în timp, nu neapărat ca să-mi răspund la întrebare, ci ca un fel de evadare involuntară din realitate, în zilele acelea calde – și la propriu și la figurat – ale copilăriei.

Lângă blocul meu locuia Bulugea (cine-l mai ține minte acum?), un veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, care era invitat, adesea, în școli ori instituții, să le povestească oamenilor despre război, despre eroii care și-au dat viața pentru țară, despre sentimentul datoriei. Câteodată, seara, mă chema să stau cu el pe bancă. Mă așezam, și așteptam cuminte să înceapă să vorbească, curios să ascult poveștile de luptă ale celui cândva soldat pe front. Iar curiozitatea asta nu era legată neapărat de lupte, ci pentru că aveam și eu un rol în poveste. În imaginație (și nu numai) totul e posibil, așa că rolul meu în poveste era mereu același: eram și eu erou, dar nu pentru că eram cel mai tare și mai al naibii soldat, care omora totul în jur, trăgând cu cine știe ce arme sofisticate, cu uniforma gata să crape din cauza mușchilor uriași, ci pentru că reușeam, de fiecare dată, să-l salvez pe, atunci, soldatul de lângă mine. Iar asta mă bucura atât de mult că-mi dădeau lacrimile.

Bulugea se oprea întotdeauna când mă vedea plângând: ”Călinuț, tu ai, măi băiete, un simț al dreptății prea mare. Ai un suflet prea mare. De aia te și iau lângă mine, că te văd așa… Dar, să știi, că nu-i bine să fii așa, că o să suferi, măi Călinuț”. Apoi se oprea preț de câteva secunde, după care își relua poveștile.

“Băiete, eu mă tot duc și le povestesc copiilor de la școală despre război, dar ce să le povestesc eu lor? Despre cum muream ca șobolanii? Îți zic ție, băiete, că te văd, așa… Pentru că asta se întâmpla acolo, băiete, muream ca șobolanii. Ce crezi, că atunci când treceam râul, cu arma deasupra capului și cu gloanțele vâjâind în jur, crezi că ne gândeam că o să fim eroi dacă o să murim pentru țară? Ne gândeam cum să ajungem mai repede la mal, ca să nu murim acolo. Ne luptam ca să-l scăpăm și pe celălalt de lângă noi, că știam că și celălalt făcea la fel. Și ne era frică, băiete. Țin minte și acum… Frică…”.

Bulugea, cu ochii privind în gol, se oprea din vorbit, și sînt sigur că atunci, în momentele ălea de pauză, se întorcea, din nou, acolo, unde moartea îi striga pe nume pe toți. Apoi, pentru că, probabil, amintirile începeau să doară și să-l îngrozească, continua: “Băiete, ascultă la mine, să nu te duci niciodată la război. Nu-i nimic frumos acolo, e doar groază și moarte. Îl omori pe celălalt, ca să nu te omoare el pe tine… Gata! Mâine o să vă fiu iar arbitru la meciul de fotbal. Facem iar două echipe: Fulgerul și Trăznetul.”

A doua zi ne arbitra, iar noi, copiii, prietenii lui mai mici din echipele Fulgerul și Trăznetul, ne bucuram că avem arbitru, un arbitru care, poate, privindu-ne cum ne jucăm, reușea să uite războiul, măcar cât ținea meciul de fotbal.

Ce e ăla erou? Sitting Bull, un om sfânt printre indienii Sioux, spunea odată că războinicul (eroul) nu e acela care se bate,  pentru că nimeni nu are dreptul să ia viața altora. Războinicul e acela care se sacrifică pentru binele celorlalți. Care are grijă de bătrâni, de cei lipsiți de apărare, de cei care nu pot avea grijă de ei, și, cel mai mult, de copii, viitorul umanității.

Pietrele de mormânt ale eroilor tac. Dacă ar putea să vorbească, poate că ar spune că erou e acela care se luptă nu încercând să-l omoare pe celălalt, ci încercând să-l salveze, indiferent ce înseamnă salvarea asta. Chiar dacă, după ce ”se sacrifică”, devine, foarte rapid, o amintire, poate nici măcar atât.

Poate că erou e acela care se poate numi, oricând, în orice situație, prieten. Și poate de asta, acum, în lumea grăbită să ”evolueze” (cu sufletul devenit victimă colaterală), nu mai există eroi. Nimeni nu mai are timp de prietenie.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*