Am eu aşa un obicei de-a umbla cu capul în nori, când nu văd decât ce-mi zice sufletul să văd sau, mai bine zis, când mă trage de mânecă vreun miros cu totul nou şi fascinant – fie el în note de bine sau nu – ori extrem de familiar. Aşa s-a întâmplat ieri, când pe o străduţă din Stratford m-a învăluit în plin aer rece de ianuarie un miros năvalnic de liliac, atât de năvalnic încât mi s-a prins cu o mie de ace de suflet şi minte, cerând să trec uşa florăriei micuţe. De îndată ce am făcut-o, m-am întors în timp, cu vreun sfert de veac în urmă. Ca să fim totali sinceri de la bun început, mărturisesc că toată copilăria mea a fost împărţită între două mirosuri: cel de liliac şi cel de piele nouă, numai bună de croit încălţăminte. Şi aşa şi era. Nu ştiu câţi dintre voi mai ţin minte – şi cred că sunt şi mai puţini cei care încă ştiu – că undeva, vizavi de Şcoala „Simion Bărnuţiu“, ridicată de-a dreptul din asfaltul bulevardului, stă o clădire ponosită în care se confecţionează încălţăminte. Pentru export, azi doar pentru export, din ce ştiu eu, dar în trecut şi pentru piaţa autohtonă. Cu ambii părinţi împărţind acelaşi loc de muncă, evident că eram un copil ce vedea în clădirea cu pricina cel mai fascinant loc de joacă posibil, cu trepte de urcat tropăit, cu săli în care maşinile perforau asurzitor pielea, cu tehnicieni care desenau, creau şi scoteau tipare de sandale cu barete, botine, eleganţi pantofi bărbăteşti sau cizme lungi de damă, din piele fină ca aia de bebeluş. Şi peste toate astea, la timp nou de primăvară, din colţul clădirii se răspândea un intens miros de liliac, de la un copăcel ce era greu de lujere liliachii. Iubeam liliacul ăsta, îl iubeam nu atât ca să-l iau acasă sub forma unor două, trei crenguţe cu care mă fericea tata, cât mai ales pentru bucuria aia de a-mi afunda căpşorul de copil în mănunchiurile lui şi de a-mi scălda faţa în cel mai delicat miros pe care mi-l puteam închipui. Iar de acolo, cu bucuria ascunsă în suflet şi-n buzunare, fugeam tropăind înapoi în sălile uriaşe, să mă dedic celuilalt miros şi să cer să pipăi, să simt şi să văd.

„Tati e păpucar!”

Mă fascina mai ales un muncitor mai în vârstă, care pe lângă că apăsa o presă uriaşă şi decupa tălpi nenumărate, mai avea lângă el un borcan imens, cu un clei auriu ca mierea, ce mirosea înţepător a chimicale. În timp ce priveam cu ochi mari cum se ridica pensula încărcată de lichid lipicios, trăgeam cu putere aerul pe nări, să fiu sigură că-l simt, că-i acolo, că nu-mi scapă. Şi apoi, urcând cu tata în birou, rosteam formula magică: Tati, îmi desenezi te rog ceva? – Ce vrei să desenăm azi? Iar răspunsul meu venea invariabil: – Papuci! Şi papucii se năşteau pe foaie de hârtie, sub mâna tatei, cu şireturi buclate, cu talpă Epa, cu faţete din diferite texturi, cu tocuri cui şi fundiţe meşteşugite, cu ţinte aurii sau perforaţi. „Mai desenează-mi, tati, un papuc!”, ceream după fiecare desen, iar tata îmi împlinea voia zâmbind. Ferm convinsă că tati e “the best” la creat pantofi, mintea mea de copil de 4-5 ani a scos şi o perlă la cămin, când educatoarea ne-a întrebat despre locul de muncă al părinţilor. Cu cel mai sigur aer din lume, m-am ridicat în picioare când mi-a venit rândul şi am rostit clar: „Tati e păpucar!”. Nu am înţeles ani la rând muştruluiala ulterioară a părinţilor, nici jena lor odată puşi în faţa perlei sclipitoare. Pentru mine, “păpucar” însemna cea mai grozavă meserie din lume şi desigur că termenii “tehnician”, “designer” ori whatsoever erau prea complicaţi.

De atunci am o obsesie pentru detaliile pantofilor, fie ei pentru adulţi ori copii. Le văd, le înregistrez, îmi plac ori nu-mi plac, aşez peste toate întâi un miros de clei auriu, apoi de liliac. Până acum câţiva ani, ştiam că liliacul copilăriei mele e la locul lui, deşi a trecut o infinitate de când nu-l mai prinsesem primăvara, înflorit. Apoi, după ce noi construcţii şi-au făcut loc în zonă, mi l-au ascuns privirii sau poate ochii mei au uitat exact unde să-l caute. Oarecum, în sceneta asta în care eu şi el aveam roluri bine definite, eu intram mereu pe uşa din dos, aşa că de pe bulevard, ochii adultului au trădat şi nu l-au mai găsit pe prietenul de demult. Dar dacă voi îl vedeţi sau dacă măcar ştiţi că-i acolo, lăsaţi-mi un semn, vă rog, cât de mic. De departe, cu gândul la copilărie, îmi afund faţa într-un mănunchi de liliac londonez, rostind muţeşte pentru ceruri „Mai desenează-mi, tati, un papuc!”.