DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Licăriri de lumină într-o lume neagră

Sunt atât de puțini oamenii frumoși cu adevărat, a căror frumusețe e una nativă, care izvorăște din interior, încât par a fi mai mult ceva legat de mistic, de basme, decât de realitate. Iar șansele să-i întâlnești, să-i găsești în decursul vieții (cel puțin în lumea asta) sunt la fel de puține ca cele pe care le ai ca să găsești niște bobițe de apă cu lumină, așezate blând pe o frunză căzută între capacele de beton a două morminte, în cimitir.

Mi-au captat privirea aproape fără să-mi dau seama, aranjând florile pe care le-am așezat pe mormântul tatălui meu, și totul a început să se deruleze, parcă, cu încetinitorul. Iar asta pentru că licăririle de lumină a celor câteva bobițe de apă, de acolo, din întunericul tunelului de beton, au fost atât de puternice, ca și mesaj, încât m-au luat de acolo, din cimitir, și m-au dus (sufletește) în altă parte, într-o altă lume. O lume a pildelor pe care universul, destinul, întâmplarea (numește-o oricum vrei) le-a tot dat oamenilor, de-a lungul timpului, dar, se pare, degeaba.

”Călătoria” asta neprevăzută mi l-a readus în minte (fără nicio extrapolare cu iz religios de vreun fel sau altul), pe Isus, omul, cel pe care, într-un fel pe care nu mi-l explic, îl știu, parcă, dintotdeauna, ca pe un prieten. Omul ăsta a fost o licărire de lumină în întuneric, o ușă deschisă pentru oricine dispus și capabil să vadă lumea altfel, dincolo de materia brută lipsită de orice fel de esență. Și, uneori, atunci când simt că nu am ce căuta în lumea asta, o lume egoistă, condusă doar (sau în primul rând) de necesități fiziologice, de instincte primare, îmi aduc aminte de el. Și reușesc, tăcut, printr-un fel de schimb de licăriri de lumină, să vorbesc cu el așa cum poți să o faci doar cu cel mai bun prieten. De ce cu Isus și nu cu oricine altcineva? Nu știu, chiar nu știu.

Am vorbit cu el și acolo, în cimitir, cu privirea (și cea fizică, dar mai ales cea interioară) captivă a bobițelor de apă așezate pe frunza dintre morminte, și tot zumzetul din jur a încetat. Iar liniștea asta… liniștea asta înseamnă atât de mult, e ca o ancoră de care poți să te agăți atunci când simți că sufletul nu-ți mai încape în trup și vrea să evadeze din lumea asta neagră, unde iubirea – cea cu esență, fără limite și necondiționată, nu procesul chimic care îi împinge pe oameni, temporar, unul în brațele celuilalt – lipsește aproape cu desăvârșire.

Am plecat din cimitir cu licăririle bobițelor de apă în privire, și cea a ochilor, și cea interioară. Am mai dat o șansă lumii. Nu de alta, dar sigur există câțiva oameni care reușesc să lumineze în lumea asta neagră într-atât de mult încât să conteze. Și, de dragul lor, am mai dat o șansă lumii.




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu