DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Libertate: M-am dat cu bicicleta pe dealurile din jurul orașului

M-am dat cu bicicleta… Când eram copii așa ne spuneam unii altora: ”Vii să ne dăm cu bicicleta?” Și chiar și o tură prin curte ori în jurul blocului avea un farmec aparte, îți dădea o senzație de libertate altfel, chiar dacă pedalai de unul singur și rareori mergeai mai departe de curtea blocului.

Țin minte cum, în copilărie, mă dădeam cu bicicleta (un Pegas mic și verde care nici măcar nu era al meu, ci al unui vecin) lângă bloc, în parcarea hotelului, care nu era foarte mare, dar care părea așa. Părea mai mare decât e pentru că așa mi-o imaginam, cât o lume. Așa că pedalatul se transforma într-o adevărată aventură, și eu mergeam prin toată lumea: ”Gata, acum am ajuns în China.  Urmează Mongolia. Atenție la bandiții călare, dacă apar, bag viteză. Ooaau, am ajuns în Țara de foc? Ce faaaiiin…”

Da, după două luni de ”arest” la domiciliu, noțiunea de ”libertate” capătă un cu totul alt sens, și chiar și simplul fapt că poți să circuli fără a-ți completa declarația generatoare de amenzi pe bază de greșeli de completare e mare lucru. Și îți dai seama că fără libertate trăiești fără să trăiești cu adevărat. Și parcă, acum, după ce ai cunoscut senzația de captivitate, nu mai vrei așa ceva. Ba, mai mult, ești dispus să te lupți pentru libertate altfel decât ai fi crezut că ai fi în stare să o faci.

Ce-am făcut în prima zi de libertate? M-am dat cu bicicleta. Da, știu, sună copilăresc să spui că te dai cu bicicleta, acum când totul se rezumă la cât de repede, cât de departe ajungi și care e media vitezei cu care te-ai deplasat cu bicicleta. Totuși, eu m-am dat cu bicicleta. Nu m-a interesat nici viteza de deplasare, nici distanța parcursă, nici să-mi iau pe mine un echipament colorat, mulat, ca și cum aș participa la turul Franței, și musai să mă văd, că așa e directiva de la conducerea echipei. Mi-am luat pe mine un tricou oarecare, o pereche de pantaloni scurți obișnuiți, mi-am pus ochelarii ca să nu-mi intre praf și insecte în ochi, și am luat-o către ieșirea din oraș. Acolo de unde, cât de repede am putut, am părăsit drumul asfaltat și am luat-o pe coclauri, la întâmplare, oprindu-mă des să privesc soarele, păsările, iarba, pădurea…

Senzația asta de libertate e amplificată la maximum, atunci când ești în natură. Ori cel puțin în cazul meu așa e. Și liber fiind să cutreier lumea din jurul meu (chiar și cea de foarte aproape de casă), totul s-a schimbat, iar cele 60 de zile de stat în casă păreau doar un subiect dintr-o carte despre o lume în care oamenii (cei mulți) sunt folosiți ca piese de joc de o mână de oameni, dar care pot să-ți decidă ție viitorul printr-un simplu gest: acela de a da comanda. Sinistru, ba chiar înspăimântător, așa-i?

E frumos să pedalezi în natură, să iei pantele abrupte în piept, să mergi la nimereală, fără o destinație anume. Însă atunci când intri în pădure, totul se schimbă, simți, pur și simplu, viața pulsând puternic în tine. Iar asta pentru că pădurea, natura în sine, înseamnă viață. Și nu oricum, ci viață la superlativ.

Nici nu e nevoie să mă întreb ce aș alege, dacă ar trebui să aleg: societatea umană sau natura? Răspunsul e colorat în verde, un verde al vieții.


  
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu