Direcţionează 2% pentru un altfel de jurnalism.
Formularul poate fi descărcat AICI
|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Laura Galvacsy: “Călătoriile m-au învățat că nu există adevăr absolut, că există o complexitate fenomenală în lume și că a fi diferit de cineva nu înseamnă a fi dușmanul aceluia”

La ceas liniștit de seară de vară, o poveste tihnită cu cineva care iubește cuvintele, călătoriile, cărțile și, mai ales, oamenii este ceva aparte. E ca și atunci când, ostenit de arșiță și văpaia drumului, intri într-o sală de castel baroc, cu ferestre albe și înalte, pe care să-ți răcoresti privirile. Ori într-o tavernă joasă, cu pereti pe care stau agățate ulcioare de lut, cu uleiuri de măsline ce cresc pe malul Adriaticii. Liniștea și starea de bine care te învăluie după o asemenea poveste sunt neprețuite, cu atît mai mult cu cît Laura Galvacsy, omul cu care am schimbat păreri, idei și impresii, are atâta bucurie de a dărui din preaplinul ființei ei și celorlalți, încât uimește. Se poate să fie la mijloc vocația de dascăl; ori poate magia se întâmplă pentru că Laurei îi plac alternanța și contrastul; ori poate că ritmurile lui Leonard Cohen sunt de vină și faptul că femeia cu ochi sclipitori a înțeles că pe cât de simplu, pe atât de firesc, călătoriile o fac cu adevărat fericită. În cele ce urmează, o țesătură bogată în povesti, arome nordice, dar și orientale, ce se întinde de la nisipurile fine ale Copacabanei, până la un golf mic undeva în Dalmația centrală, unde cântă greierii acompaniați la mandolină de un lup de mare amețit de grappa.

Mihaela Moldovan: Cum a fost  începutul, practic cum ai început să cochetezi cu ideea călătoriilor și cu călătoritul în sine?

Laura Galvacsy: Începutul a venit …târziu, practic pe la 26 -27  de ani. Privind retrospectiv,  nici nu avea cum să fie altfel.  Copilăria nu mi – a fost  deloc marcată de călătoriile cu părinții ! ( ei nu aveau mașină , iar  o banală deplasare la Timișoara, oraș situat la 60 de kilometri de Lugojul natal , era un eveniment pregătit minuțios). Îmi  mai amintesc  că  am mers ” regulamentar”   la mare, cu trenul , de vreo 3-4 ori și o data la București ,cu tatăl meu. Mama nu era bună prietenă cu  călătoritul( e genul ” cloșcă” ,care ocrotește și are grijă de  tot și  de toți) ,  pentru că asta presupunea  ieșirea din zona de confort și siguranță a casei ( iar bunica mea șvăboaică o învățase bine că lumea e un loc… nesigur și periculos).  În adolescență n-am mai călătorit nici atât. Am fost o adolescentă timidă, neadaptată , fricoasă și,  în timp ce colegii mei mergeau în excursii, tabere sau fugeau  de acasă ,  eu visam, citeam și filozofam în camera mea.  Culmea, am ajuns să dau admitere la Facultatea de … Geografie, urmând docilă  indicațiile părinților .Îmi plăcea să citesc  cărți de călătorii, îmi plăcea Himalaya, dar nu să o escaladez, ci doar să povestesc despre ea.  Teoretizam  excesiv.  Dar nici la facultate nu s-a schimbat nimic în mine. Excursiile  de studii obligatorii și cam atât.  În loc să mă relaxez  în acele ieșiri, eu mă stresam  că …nu o să știu să răspund la întrebările profesorilor.   Declicul a venit  nici eu nu știu bine cum , a venit in 1998, când am plecat ( fără prea mare tragere de inimă, mai mult să nu supăr pe cineva)  la un curs de 2 săptămâni   în Danemarca ( aveam 25 de ani și ieșeam pentru prima dată din țară) și a fost un amestec de șoc, surpriză,  bucurie. Aterizasem în o lume  ” altfel”, nimic nu era ca ”acasa” și am realizat  că toate paradigmele false nu-și aveau rostul în realitate! Că nu există adevăr absolut și că ” normalitatea ” este determinată cultural și social.   A fost o revelație : nu mai vedeam douăzeci de feluri de mici și cârnați la tarabele din piețe, ci douăzeci  de feluri de hering .  Și am realizat că nu e mai bun heringul decât  slănina sau invers , doar e altfel.   Însă ceea  ce m-a fascinat cu adevărat au fost oamenii .  La fel, nu mai buni, nu mai răi, doar diferiți.  Ce  înțelegea  un nordic  prin ”spațiu personal ” era diferit de cum era  la noi, formele de manifestare ale emoțiilor erau diferite ( deși  emoțiile erau identice cu ale noastre).   Iar pe fondul  acestui ” teren  fertil” , am plecat la Budapesta,  în 2001 , în prima mea călătorie ” de plăcere”.  A fost un sejur de o săptămână cu cel care avea să-mi devină soț ( impropriu spus ” sejur” , pentru că  era un ” marș” de vreo 10 ore pe zi , la care s-a adăugat și un week-end  budapestan în care am fost  ghidați de  cel mai bun prieten al lui ,  un sofisticat și erudit  cetățean al lumii și fin cunoscător al orașului și al împrejurimilor). După aceea, nimic nu a mai fost la fel.  Îmi lăsasem la o parte  frica , angoasele, anxietatea, obsesia pentru siguranță și predictibilitate și am lăsat să zburde ceea ce ascunsesem  ani de-a rândul ( fără să știu bine de ce) : curiozitatea, entuziasmul și ghidușia.  Veselia.  Și am știut că nu o să acumulez averi, ci o să călătoresc . Nu atât de  des cât aș dori, nu atât de departe, dar am să o fac cu o imensă plăcere. Și asta mă va face fericită. Și am mai învățat ceva: că este important omul cu care călătorești.  O fi frumos să te aventurezi  singur prin lume, dar e fabulous să-ți poți împărtăși experiențele, emoțiile călătoritului  cu cineva compatibil sufletului tău și valorilor tale. Să fii complice cu cineva la această experiență care dă plus valoare  vieții.

Unii fug după mare, altii după piscuri semete, iar alții după străzi pitorești, cu vinuri și gastronomie locală care te cucerește de la prima îmbucătură. În funcție de ce anume decizi tu că o destinație e una să-ți meargă la suflet?

Cum  se spune ( și subscriu la aceasta) că nu există femeie urâtă, ci doar neîngrijită, așa cred că nu există  loc neinteresant, ci doar ochi care nu sunt deschiși  să-l vadă. Așa că ,în general,  aleg  locuri diverse, pe criteriul ”aici nu am mai fost”, bineînțeles și în funcție de buget ( niciodată suficient) și timpul disponibil ( așișderea) .  Îmi place alternanța și contrastul , deci, dacă în ultima excursie am pășit în balerini și cu poșetuță ” trendy” pe străduțele unui orășel,  cu siguranță în următoarea voi avea nevoie de bocanci și de rucsac army-style.

Cum se petrec lucrurile în cazul tău: te gândești îndelung la o destinație și ți-o proiectezi în imaginar ori dai peste ea la întâmplare, la un search online, și o bookuiești în următoarele 5 minute?

Sunt foarte organizată, foarte planificată. Vechile metehne de predictibilitate și nevoia de siguranță nu se pierd așa ușor!  Glumesc, dar ,de fapt, îmi place să anticipez. Să-mi imaginez. Să aștept recompensa/satisfacția.  Imaginarul are o putere fantastică! Nu sunt impulsivă la ”book-uit”, dar voi face cândva și asta!   Un bilet de avion cumpărat intempestiv și anunțat omul cu care îmi impart viața : ” Mâine plecăm la  …” Cochetez cu ideea!

Ce te seduce și te face să te îndrăgostești la prima vedere de un loc?

Parfumul. Uite, m-am îndrăgostit de Croația dalmatică nu din cauza peisajului fenomenal, ci din cauza parfumului său. Miroase… a viață. Știi, mereu când trebuie ( ce cuvânt restrictiv!)  să predau scolastic vegetația Europei, le spun copiilor povestea cu Napoleon, care  susținea că recunoaște parfumul Corsicăi natale și legat la ochi! Nu era patriotism declarativ, era …geografie pură! Asociațiile vegetale de tip maquis și garriga secretă uleiuri eterice puternic mirositoare ca o metodă de adaptare la uscăciunea din timpul  lungii veri mediteraneene! Și pe lângă miros,  îmi plac culorile, sunetele și misterul noului.. Descoperirea sensului ,dar ,mai cu seamă,  mă atrag oamenii noi, forfota. E fascinantă diversitatea mentalităților: gândirea croată versus bizantinismul turcesc,regalitatea Londrei față de  puritatea simplă a nordicilor, veselia portugheză versus seriozitatea teutonă. Toate acestea mă seduc instantaneu.

Ai avut vreodată un moment cumpănă, când o locație te-a vrăjit atât de mult încât să te încerce gândul de a rămâne și de a-ți construi o viață nouă acolo, lăsând în urmă tot ce până atunci a însemnat acasă?

De vrăjit m-au vrăjit multe, dar niciodată nu mi-am pus problema, la modul serios, să plec din țară. Și asta o spune o femeie care  a trăit într-o familie mixtă de când s-a născut! Multe din rudele din familia de origine erau emigrate în Germania( îmi aduc aminte de pachetele cu multe lucruri colorate pe care le primeam periodic , și , vai, cum devora o adolescentă din România anilor ”80  cataloagele de modă  și revistele de muzică și filme  ”Bravo” și ” Pop Corn”  tipărite pe hărtie lucioasă!)   Apoi, soțul meu nu mai  are nicio rudă în România, poți să-ți imaginezi?  Și ,totuși,  nu m-a tentat, nu ne-a tentat plecarea definitivă. Sau,  mai degrabă spus, relocarea, că nimic nu e definitiv în viață, nu-i așa? Nu din lașitate, nu din lipsa spiritului de aventură, nu din comoditate. Cred că doar în România am acel sentiment de ” acasă”.  Să nu crezi că îți spun asta ca să  ”dea bine” . E  acel sentiment de bucurie când mă întorc, un sentiment  pe care e greu să-l descriu. E mai mult  o emoție.Nu primară, ci complexă.  Îmi place mult să plec, dar îmi place  foarte mult să revin, să mă întorc.  Îmbogățită sufletește, cu experiențe noi, Întrebările tale m-au făcut să fiu mai introspectivă decăt am fost vreodată!  Și am realizat că aș putea să plec,dar nu din țară, ci să locuiesc într-un alt oraș din România. Mă simt extraordinar în Zalău, care m-a adoptat cu drag , deja de vreo 23 de ani, dar m-aș putea adapta ușor la Sibiu, la Timișoara,la Oradea, la Iași…Clujul oricum e ” acasă” pentru mine. Am avut o surpriză și cu Bucureștiul. Pentru că eram tributara unor preconcepții, îl găseam ostil și prea agresiv pentru mine. Și l-am descoperit fascinant prin ecletism, contraste, efervescență culturală. E un oraș mult subevaluat și neînțeles de majoritatea românilor. Și are cea mai frumoasă librărie din lume ( Cărturești din  Centrul Vechi) , cea mai sofisticată cinematecă, cea mai bună supă  Ramen pe care am mâncat-o  vreodată,  cele mai savuroase pogăcele cu jumări ( ei le spun …biscuiți sărați), are  oameni interesanți și competitivi! 

Ești un om cald, care își tine cărțile și prietenii din cărți aproape. Cum se îmbină asta cu pasiunea de a călători și cum alegi titlurile care te vor însoți în bagaj?

Întâi de toate vreau să -ți mulțumesc pentru adjectivul ” cald”.  Îmi face bine să aud asta, mă bucură nespus,  pentru că e o  caracteristică pe care o apreciez foarte mult la oameni. Căldura. Nu frumusețea fizică, nu bogăția materială, ci căldura. Îmi plac oamenii calzi, vii,  empatici și mă simt flatată că mă vezi așa. Să revin la întrebare.. trebuie să te dezamăgesc. Deși cărțile sunt cele pe care le împachetz  cu prioritate în bagaj ( împreună cu medicamentele, sunt o ipohondră cu state vechi!) , nu prea reușesc să citesc  tot ce-mi propun în timpul voiajelor.  Citesc un pic  în avion sau aeroporturi , de obicei reviste( National Geographic Traveller, Psychologyes  și . ..reviste de cancan/ life style ) , în mașină ( evident,  doar când sunt copilot ), în autobuz și mai mult doar  în acea săptămână anuală de” sejur” ( și acela semi-activ) .Care sejur  trebuie să aibă două ingrediente: marea și plaja.  Iau mai mereu 3 cărți cu mine: de obicei o carte de literatură contemporană ( sunt îndrăgostită  în egală măsură de Julian Barnes și de  Ian Mc Ewan , nu mă pot hotârî care e ” alesul” ) , una de non-ficțiune ( aici  e musai Alain De  Botton sau un jurnal/o autobiografie  și o Agatha Christie sau Sir Arthur Conan Doyle,cu care efectiv ” mă joc”, pentru că Ie știu stilul și mă provoacă să descopăr criminalul înaintea paginii de final. Uneori reușesc, alteori nu! Să nu uit, unul dintre cele mai interesante muzee pe care  le-am văzut în ultima vreme e muzeul …Sherlock Holmes de la Londra.  Habar nu aveam că există un muzeu dedicat unui personaj ficțional, am mers acolo  pentru că un prieten, acel prieten tare  drag mie și   în care am încredere maximă ( și care cunoaște Londra en detail ) , mi l-a recomandat insistent. Da, e pe Baker Street, la numărul  221b ,întocmai ca în romanele ce-l au drept personaj ( deși se află între clădirile cu numerele 237 și 239, dar a primit numărul vestit cu permisiunea  Consiliului orășenesc al  City of Westminster)  , iar micul muzeu  își merită fiecare penny! 

Uneori experiența călătoriei  nu e atât de roz pe cât ne-o prezintă rețelele de socializare, ci ascunde elemente din capitolul “Vai, ce ghinion!” și ” De ce mie?”. Dacă privești în urmă, care a fost călătoria care ți-a pus nervii la încercare și te-a făcut să cauți soluții fulger?

Niciuna. Da, de multe ori hotelul nu e ca în poze, plaja e cu pietre, micul dejun e ca pentru manechine ( o feliuță transparentă de șuncă și apă plată), plouă non stop sau ți s-au rătăcit bagajele. Sunt sigură că ni s-a întâmplat tuturor!  În timp, însă, am învățat ceva: să nu mă lamentez ( deși sunt genul telenovelistic și  panicat  , crede-mă!)  Plus că am adoptat filozofia nordicilor: că nu există vreme rea, ci  doar îmbrăcăminte nepotrivită! Prin urmare,  ne adaptăm:  facem haz de necaz și jucăm cu cărțile pe care le avem.  Cred că definitoriu pentru relaxarea mea în fața neprevăzutului a fost povața unui hâtru proprietar de magazin sătesc din Cipru.  Pe scurt: eram agitată spre isterică, lucram pe atunci la Inspectoratul Școlar   și eram la un curs într-un…sat din  insula Afroditei . Mă sunau din țară consilierii educativi ,punându-mi tot felul de întrebări urgente ,iar roamingul era încă foarte scump și eu căutam să cumpăr o cartelă pre-pay. Omul s-a uitat la mine și m-a întrebat: ” Are you ok?” I-am răspuns că am probleme . ” Love or health problems? ” ” None of them!” am spus un pic rușinată. La care el, apoteotic și teatral,  a zâmbit larg și mi-a spus : atunci nu ai nicio problemă!  Îi sunt recunoscătoare și acum pentru lecția lui. 

Ce sfat ai da cuiva care vrea sa călătorească, însă neaparat cu bani putini, întrucât venitul casei nu prea face salt?

În lumea de azi,  turismul , sau mai bine spus călătoritul , NU e o problemă de bani! Ci de decizie și de prioritizare! Ca de altfel în orice activitate/acțiune a noastră. Aud des următoarea afirmație : ”  Aș călători, dar nu am bani!”. De aceea ,repet ( pisălogeala e o boală profesională a dascălilor): NU trebuie să fii bogat ca să călătorești!  Nu e important să stai la un hotel luxos și să mănânci la un  restaurant cu stele Michelin, nu  trebuie să faci shopping compulsiv la Harrods  sau pe Rodeo Drive, important e să te bucuri de ce îți oferă  lumea asta mare, diversă și frumoasă: experiențe și bucurie ! Ai nevoie doar de mentalitatea potrivită , de  flexibilitate, autenticitate, naturalețe, să adăugăm la acest cocktail un pic de îndrăzneală și , NEAPĂRAT ,de o bună documentare prealabilă ( da, îți faci temele de casă foarte bine, iar asta poate fi o plăcere în sine! Uite , la mine, dar cred că la foarte mulți pasionați de călătorii,   scormonitul după  informații e 50% din bucurie, asta dacă se poate cuantifica bucuria!) . Sfaturi practice:

a. Bilete de avion luate din timp și, dacă se poate ,  să călătoarească doar cu  bagaj de mână.  ” Vânatul ”  biletelor de avion  ieftine e o artă, eu abia  acum mă perfecționez.  Price-allert-uri de la companiile aeriene sosite  pe mail, folosirea aplicațiilor de căutare, nu  zburați neapărat cu   low-cost-uri  ( uneori, companiile de linie au prețuri foarte bune!)

b.  Nu călătoriți în sezonul de vârf! E aglomerat și  scump  . Uite, acesta  e un mare off al meu, eu  aș pleca  la  începutul lui iunie sau  la mijlocului  lui septembrie la Mediterana,  perioade în care mi-e IMPOSIBIL să plec ( se termină sau începe anul școlar! ) Dacă vă permiteți, nu in week-end-uri  când prețurile cresc  exponențial  la city –break-uri!

c. Mâncatul la tarabe, în piețe sau unde mănâncă localnicii ! 

d. Cazarea e esențială, iar dacă dispuneți de un buget limitat , alegeți cazări nu centrale , dar cu acces la mijloace de transport în comun ( în cazul city-break-urilor). Sau, există variantele ( în opinia mea excepționale) ,airbnb și coachsurfing.  Eu visez să –mi petrec o lună în Mediterana  la …un far pe o insulă. Sau la o fermă. Să ajut la munca de  acolo, în schimbul cazării. Și da, aș lucra ca voluntar ( în schimbul cazării, al mesei și al unui pahar de vin seara) o lună în viile din Toscana sau în Portugalia pe valea râului Duouro !

e. Informați-vă când există reduceri sau gratuități la muzee!  De exemplu, Londra!  Care e un oraș scump, dar unde  majoritatea muzeelor sunt gratuite! Inclusiv fabulosul Victoria and Albert Museum (muzeul de artă și design). Sau Tate Modern, sau British Museum… și lista  poate continua…

f.  Știu oameni ( toți faini) care au făcut turul Europei sau al Africii pe bicicletă sau motocicletă. Au admirația și repectul meu.

g. Folosiți travel/ city- card-urile din marile orașe!

h. “Spotted by locals” ( e un site foarte util ,unde  localnicii postează informații și secrete neștiute de nimeni despre orașul lor) sau tips and tricks-urile de pe blogurile de călătorii,  sunt o mină de aur!

i. Dați sfoară-n țară când plecați!  Eu am mulți prieteni ( în țările europene în special) , prieteni pe care i-am întâlnit pe la cursuri internaționale sau  sunt foști elevi care trăiesc în străinătate , sau sunt  prieteni care călătoresc foarte mult.  Mereu îi bombardez cu întrebări și mă bazez pe expertiza lor. Și țin cont de sugestile lor, cu asta nu am dat greș niciodată.

j. Abțineți-vă de la souverniruri! Sunt scumpe, majoritatea speculează niște clișee  și nu le veți folosi niciodată! Hai, maxim un magnet vesel de pus pe frigider. Dar adevăratele amintiri sunt în inimă.  Și nu uitați:   misterioasele și hipnoticele Linii Nazca din Peru  se văd la fel, chiar dacă stați la hotelul cu 1000 dolari pe noapte  sau într-un cort!

Sunt foarte multe locuri cu povești ascunse, pe care nu orice turist grăbit le descoperă. Care e o astfel de poveste care ți-a rămas în suflet și pe retină?

Pui întrebări foarte grele, să știi!  Pentru că nu mă pot hotârî dacă să-ți povestesc despre Gărâna autohtonă (cu al său polițist mare iubitor de jazz, deși,  ” domnișoară, muzica asta nu seamană cu nimic, dar pe cuvântul meu că îmi place ! ” ), Estonia cu al său fost spion sovietic ( asta e legenda , povestită chiar de el, nu știu cît e de veridică povestea)  actualmente convertit la proprietar de pensiune și de saună finlandeză  pe malul mării Baltice,  sau la Mardinul, oraș poveste din sud estul Turciei ( Kurdistanul turcesc) . Mă opresc la ultima poveste, e aproape neverosimilă sau poate un pic suprarealistă.  În 2013  am fost într-o  o vizită de studiu în sud -estul Turciei, la Mardin,   în cadrul proiectului Long Life Learning .Tema de studiu  era foarte… serioasă :”Control și Evaluare în Educație” Am scris depre această experiență pe blogul colegului și prietenului meu,  Mirel Matyas. ( el fiind fascinat de Turcia, a tot insistat să –i  povestesc experiența) . Însă nu cred că am povestit acolo ceea ce am să-ți povestesc ție, e cumva ” out of the record”.  Am să esențializez, ceea ce e foarte greu pentru mine .  Programul se terminase, toți colegii mei din Europa ( în general, oameni din aceia ” cu ștaif”, din țări bogate ca Marea Britanie, Norvegia, Elveția, Franța, umblați prin lume și ajunși acolo tocmai datorită ineditului locului, plecaseră deja acasă, în lumea Occidentală .  Iar eu , rămasă singură în Kurdistan ( era o perioadă   de relativă acalmie politică și militară într-o zonă foarte sensibilă), am considerat că o zi de plimbat prin orașul vechi și cu mijloacele de transport în comun îmi va da o altă perspectivă asupra locului.Zis și făcut, am luat un taxi de la …Hiltonul luxos unde fuseserăm cazați ca să ajung acolo. Toate orașele mici și mijlocii din sud estul Turciei sunt de un exotism incredibil, pe care nu cred că-l găsești altundeva , iar exotismul acesta e dat de amestecul de culturi ( sunt arabi, turci, kurzi), amestec  care se transpune într-o  nebunie de culori, parfumuri,  în contraste fenomenale ! Ajunsă în orașul vechi, am luat autobuzul local supraaglomerat, am primit imediat un loc ( în ochii lor,  acolo exotica eram eu !), iar ceea ce a urmat a fost halucinant. Adică nu mă așteptam să fiu întrebată de un bătrânel simpatic  (cu blândețe și curiozitate) , de unde vin, ce fac acolo, care-i povestea vieții mele…într-o germană impecabilă! Acolo, unde nimeni nu vorbește nici măcar engleza! A fost momentul în care i-am mulțumit în gând bunicii mele șvăboaice , și am început o conversație depre viață  (pe care nu o voi uita nciodată!) cu un om înțelept care …nu ieșise  mai niciodată din Mardin ( mi-a spus că fusese de câteva ori  într-un oraș vecin) și care învățase germana de unul singur, ca un fel de hobby inedit.Mă văzuse blondă și  își încercase norocul, poate , poate fata cunoaște limba lui Goethe!  Seara am fost invitată la o nuntă kurdă, m-am simțit ca un special guest star, cu oameni extrem de prietenoși, deschiși și veseli. Nu spun cât de mult și bine s-a mâncat acolo,(ar fi mers și un pahar de vin dar oferta era … ceai, ayran sau cafea), cât de colorate și sclipicioase erau rochiile și cât de tare a fost muzica! Am și acum un CD de acolo, muzica kurdă are sonorități orientale evidente, e plină de poezie,  cu multe instrumente muzicale inedite .   Vezi, tu m-ai întrebat de locuri, dar eu ți-am povestit mai mult despre oameni.Mereu e vorba despre oameni, Oricât de interesante ar fi peisajele, oamenii dau culoare locurilor.

În ce loc te-ai putea întoarce mereu si mereu, cu aceeași bucurie in ochi pe care ai simtit-o prima dată?

Într-un loc pe care îl găsești cu greu pe hartă (pe hărțile turistice în nici un caz, doar Google map-ul ne salvează !) .E un sat croat  pe malul Adriaticii,undeva în Dalmația centrală. De fapt, e un mic golf  cu case zugravite în alb și cu insulițe nelocuite la mică distanță. Și are un parfum dumnezeiesc, cântă greierii acompaniați la mandolină de  un mic lup de mare amețit de grappa… Am fost acolo de 5 ori, la un interval de 3-4 ani, dar nu pot să uit prima noapte acolo. O mare liniștită, lună plină și eu înotând noaptea  în acel golf… era o senzație stranie. Nu sunt Hemingway ca să o pot descrie măiastru, dar am fost fericită atunci.

Călătorești mult, citești pe măsură și mânuiești cuvintele cu gentilețea unui pictor îndrăgostit de penel. Te-ai gândit la un blog de călătorii?

Ai atins un punct sensibil! Da, de nenumărate ori! M-a oprit însă temerea că nu am fost în destinații exotice și că nu o să intereseze pe nimeni ceea ce scriu, că emit platitudini, că nu pot fi consecventă ( adică să postez cu regularitate),că am o meserie ” de bază” care îmi cere timp, energie și nu am să pot să le fac pe amândouă bine.. .da,  inventez tot felul de scuze.Mă cert destul că nu o fac, e o dorință ” secretă” de-a mea, aceea de a scrie. În general,  la mine, trecerea la acțiune se petrece atunci când sunt admonestată de oamenii dragi mie, așa că aștept  vehemență din partea lor! Știi metoda de convingere a lui Al Capone? Lauda și nuiaua   ( mă rog, ”nuia” e eufemistic spus)! Dar cred că mai este un motiv pentru care nu m-am apucat de blogging. Călătoria este pentru mine ceva foarte intim ,sunt foarte deconectată atunci când  călătoresc.  Și călătoritul = libertate!  Dacă ar trebui să scriu pentru un blog aș pierde un pic din libertate și din intimitate,aș face din plăcerea vieții mele ( pentru că da, călătoritul este plăcerea vieții mele) o datorie. Adică să postez regulat, să fac poze ” frumoase”…lucruri din acestea obligatorii.

Ai o “Mecca” proprie, o destinație unde vrei neapărat să ajungi, dar pe care cumva o amâni constant, pentru că întâlnirea cu ea ar însemna o răscruce în viața ta?

Am mai multe și majoritatea sunt în …emisfera sudică.  Poate și pentru că par inaccesibile, îndepărtate și mă fascinează exotismul lor,..diferitul.Necunoscutul. Uite,Mihaela, cred că  oamenii se tem instinctiv de ceea ce este altfel , de ceea ce nu cunosc, de incertitudini.Nu fac excepție. În viața de zi cu zi  sunt  ( am fost  ) o fricoasă , dar mă transform total când e vorba de o călătorie. Mi-as dori să dansez pe strada  tango in Argentina, imi imaginez cum se simte in sandale nisipul Copacabanei ( evident că e o exprimare ” artistică”, acolo as merge desculță! ), zona andină cred că e fabuloasă, mă gândesc  mult la  australianul Uluru și, da,  la insulele Cook. Știu că o dată ajunsă pe o insulă tropicală, mi-aș pune serios problema să-mi caut de lucru acolo. Pentru că cine nu reușește să viseze aici, cu siguranță nu poate visa niciunde!  Mecca mea cu majuscule cred că e o insulă cu nisip alb, cu apă turcoaz și cu cocotieri. Și cu o școală mică , cu două-trei încăperi și cu pereții văruiți in alb, unde să-mi petrec câteva ore pe zi. Iar după amiezele să fie ale mele și ale mării.Dar nu asta visează majoritatea oamenilor? Paradisul pe Pământ?

Ce simți când te reîntorci acasă?

E acea bucurie pe care ți-am descris-o mai sus.  Bucuria de ”acasă”, combinată cu nostalgia locurilor abia văzute. E un mix de sentimente, e și o oboseală plăcută  după mersul pe jos kilometric pe care îl practic .Cred că nu m-am întors niciodată odihnită și nici cu kilograme în plus, oricât aș fi mâncat, și mănânc nu mă joc, mie  îmi place să testez, să experimentez gastronomic, să cunosc locul și prin aromele locale, nu sunt fata care ține cure de slăbire în călătorii.  Ce e cert e că  mereu simt că revin mai bogată , deși financiar sunt foarte ” rănită” la întoarcere.Și am așa un chef să împărtășesc cu apropiații mei ce am văzut! Nu, nu ca să mă laud, ci să-i ”molipsesc”  cu microbul călătoritului ( sunt persuasivă, am reușit cu majoritatea!)   Îmi asezonez poveștile cu mâncare specifică locurilor din care tocmai am revenit, pentru că mai mereu am mâncare în bagajul cu care revin acasă. 

Unii dintre noi au spirit de conquistador, alții – mai profani- preferăm să explorăm citadele la pas. În ce categorie te încadrezi?

Ambele, dar le alternez. Am fost acum mulți ani în Sahara ,în oaze, și  apoi la marginea deșertului, în sate  de  beduini semi nomazi. Sau ti-am povestit de exotismul și necunoscutul Anatoliei de sud-est, malul Tigrului e ceva ce nu poate fi descris în cuvinte!  Dar, imediat după expediții în locuri atipice turistic, aș bea o cafea într-unul din orașele europene și apoi aș porni la vizitat muzee și plimbat pe străduțe. Acesta este felul meu de a călători. Dar, dacă mă gândesc mai bine, eu și în orașele ” turistice” mă simt atrasă de cartierele așa mai… ”non-formale ”. În Roma, mi-a plăcut Trastevere, în Lisabona, Mouraria, în Tallinn ( care e așa ca  un oraș de turtă dulce, te simți ca în Hansel și Gretel) , pe  mine m-a fascinat cartierul muncitoresc de lângă docuri.  Îmi place să văd cum trăiesc oamenii de acolo, care e viața lor.  Sunt curioasă,scormonesc.

Ca profesor de geografie, ai simțit vreo conexiune aparte cu vreunul din marii exploratori ai lumii, ai simțit că rezonezi cu modul lui de a vedea și de a cuceri harta și mările?

Da, norvegianul Roald Amundsen. Pentru că iubea marea (de altfel, toți marii exploratori  au iubit-o), pentru povestea navei Belgica, pentru ușurința cu care pendula între Polul Nord și Polul Sud, pentru toată povestea romanțată brodată în jurul său , pentru generozitatea și flacăra cu care și-a trăit viața.

Dacă ar exista posibilitatea întoarcerii în timp și de a lua cina într-un anume loc cu o personalitate la alegere, la ce locație și la ce nume te-ai opri? (Și de ce?)

E simplu: Leonard Cohen. Să iau cina  cu el pe insula grecească Hyrdra .  Nu știu când, oricând… Dar e poetul pe care îl iubesc. Poetul, prozatorul, cântărețul.  L-am iubit instantaneu atunci când l-am auzit pentru prima dată, cu vocea sa tabagică, într-un subsol  din Copenhaga, care găzduia un magazin de muzică. Nu auzisem de el, iar bărbatul de care eram îndrăgostită lulea,  căuta CD-uri cu el. Eu am întrebat cu inocență (sau incultură muzicală, spune-i cum vrei) : ” Cine e ? Că n-am auzit de el… ”  Și astăzi . după 20 de ani , mă mai  tachinează cu asta!  . De ce Leonard ? Pentru că dincolo de geniul său artistic ( aș avea o imensă problemă în a mă decide care e melodia mea preferată dintre toate melodiile, de fapt melodiile -poezii ale sale!), cred că omul Leonard a fost fascinant.  Doar un om minunat poate scrie atât de sfâșietor muzei și marii sale iubiri din tinerețe, Marianne…da, ACEA Marianne din cântecul arhicunoscut, atunci când ea era pe moarte, bătrână și bolnavă.  Doar un om special poate fi de o modestie și o  punctualitate extremă în concerte ( am avut imensa șansă să-l văd de două ori în concerte, am plâns mult la fiecare dintre ele, atâta emoție genera!) . Doar un om ales ( și sunt puțini aceia) poate avea un traseu de viață atât de plin de tumult și încercări. Când s-a dus, am simțit că lumea asta a devenit, brusc ,mai goală.

Cât ne salvează călătoriile de la cotidian?

Nu aș spune că ne salvează, ci ne completează. E ca prietenia, ca iubirea…  Ele nu sunt chestiuni de ” viață și de moarte”, nu sunt legate strict de supraviețuire așa  cum este hrana sau apa, dar aduc o tușă de magie vieții. O fac completă, împlinită. Așa sunt și călătoriile. Te fac să fii un om mai bun, mai deschis, mai tolerant, mai generos. Și mai umil.

Cum ai descrie în 3 fraze ultima destinație vizitată?

Contrastantă (conservatorism și avangardă deopotrivă ) , tumultoasă, babiloniană.  E vorba despre  Londra. Și uite că am descris-o în aproape 3 cuvinte!

Ce s-a schimbat în/la tine de când călătorești?

APROAPE TOTUL. Pot vorbi de două ” Laure”: una ,înainte de a descoperi călătoritul și una, după.  În primul rând, m-a ajutat să nu – mi mai trăiesc viața în frică și rigidități. S-a schimbat felul în care văd viața , modul în care mă raportez la oameni și la propria-mi persoană.  M-a făcut să fiu mai flexibilă, mult mai adaptabilă, degajată, sociabilă , mi-a diminuat anxietatea și  mi-a redus timiditatea. Am învățat să am încredere în oameni, pentru că în călătoriile mele am întâlnit mulți oameni frumoși, de o generozitate și de o bunătate  extraordinară.  Iar profesional, m-a ajutat mult.  Acum am multe locuri despre care pot să le povestesc altfel elevilor mei.  Înainte știam multă teorie geografică, dar după vreo 4-5 ani de predare mi-am dat seama că nu –mi era suficientă pentru a ajunge la sufletul copiilor, pentru a stabili o relație de comunicare autentică cu ei. Ce-mi lipsea era ”povestea”. Poveștile . Ele erau acolo, în lumea  mare,  diversă și frumoasă. Așteptau doar să fie spuse.

 Ca să rezum, pe mine călătoriile m-au făcut mai bună, mai deschisă la minte și mai tolerantă. Iar experiența călătoriei e una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea! Care m-a învățat ca nu există adevăr absolut, că există o complexitate fenomenală în lume și că a fi diferit de cineva  nu înseamnă a fi dușmanul aceluia. Am realizat că din diferențe se naște întregul colorat și bun.  Că ajungi la esențe prin diferențe.  Știu că undeva în lumea asta am să găsesc răspunsul la întrebările mele…

De ce ai incuraja oamenii să călătorească?

Acum o să vorbească profesoara din mine:  călătorind,  ai parte de cea mai bună și valoroasă experiență de învățare , la fel de importantă ca și cititul cărților.   Nu mă refer la all –inclusive-urile în resorturi izolate, cred că sunt bune și acelea, nu le blamez, dar poate rar și,  neapărat,  alternat cu turismul de  nișă.

 Înveți foarte repede că dacă ieși din zona ta de așa – zis confort ( care nu e decât temerea normală și umană  de necunoscut și diferit , nu e nicidecum un ” confort”) , ți se va deschide o lume întreagă în fața ochilor,și  aceasta va fi o lume magică! Ca și cum o adolescentă are acces nestingherit la fardurile mamei, sau un tânăr conduce pentru prima dată mașina tatălui său!

Dacă las omul din mine să vorbească ( acela  incorigibil romantic ), el vă va spune să  călătoriți, ca să simțiți, ca să nu treacă viața pe lângă voi, ca să vă simțiți vii și unici. Că nu banii pe care –i cheltui în vacanță sunt importanți ( mulți, puțini, ei niciodata nu sunt, de fapt, ” cheltuiți” intr-o călătorie, ci ..investiți), ci ce poți tu scoate dintr-o plecare de acest gen.  Amintiri, experiențe, progres personal, EMOȚII.

 Am să las la urmă să vorbească femeia din mine:călătoriți cu omul pe care-l iubiți! Eu nu știu dacă o excursie  luxoasă făcută ” de urgență”  salvează un cuplu în criză,dar cu siguranță călătoritul împreună  clădește  povești comune, un fond de rezervă la care oamenii apelează în situații dificile. Nu știu care e definiția iubirii ( aș fi miliardară dacă aș găsi-o!), dar un indiciu de necontestat al iubirii e acesta: când călătorești singur , să -ți treacă mereu prin creier ( că acolo, tehnic,  se formează cocktailul de sentimente  care generează iubirea, nu  în inimă,  care, de fapt,  nu secretă nicio substanță  )  imaginea persoanei cu care ai vrea să împărtășești lucrurile frumoase pe care le vezi ! Iar când umbli hai-hui prin lume cu el/ea, bucuria să se dubleze! Să vă bucurați de viață ÎMPREUNĂ , să înțelegeți oamenii ÎMPREUNĂ  Știi, Mihaela, cum se aleg marii campioni ai concursurilor de dans? Nu sunt cei care dansează cel mai bine, nici cei care nu greșesc pașii. Nici măcar aceia care ocupă  cel mai mare spațiu pe ringul de dans. Ci aceia cărora li se citește bucuria în ochi. Deci, oameni buni, CĂLĂTORIȚI și BUCURAȚI-VĂ  de excursia aceasta minunată care se numește simplu, VIAȚĂ!

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*