DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Lacrimile unui învingător

Am fost prieteni din timpul facultății și de ceva timp, mai exact de șapte ani, suntem o familie. Aveam 24-25 de ani și visam la momentul în care vom fi împreună.

El a fost dintotdeauna un om foarte ambițios care visa la o carieră peste hotare în IT. L-am sprijinit cu dragoste și răbdare. A obținut o bursă în ultimul an de facultate. Anul în care a plecat în Statele Unite a fost o apropiere a noastră cu multe telefoane, încurajări și planuri de viitor. Vorbeam la telefon mai mult de două ore, eram încântată și fericită.

Mi-a spus într-o seară când vorbeam cu el (nu îmi făceam planuri de viitor era un simplu prieten sau cel puțin așa credeam eu) :

– Vreau să ne căsătorim să fim împreună, să avem copii, o viață a noastră. Aș vrea să ne căsătorim după ce mă întorc, ce zici ?

– Nu știu ce să-ți spun. Dar nu mă așteptam să fie așa de repede.

– Dar nu e. Mai sunt șase luni până mă întorc. Te gândești, bine?

– Dar eu… vezi tu. Nu sunt ca tine, nu am avut bursă și apoi tu ești un om îndrăgostit de cariera lui.

– Ce contează ? Ești cea mai drăguță și sensibilă fată pe care o cunosc. Să nu mă respingi, te rog!

– Nu știi ce echilibru îți dă să știi că este cineva căruia îi pasă de tine, pentru care contezi. De-abia aștept să termin facultatea și să ne căsătorim. Îmi doresc să obțin bursa după terminarea facultății și să plec pentru câteva luni în Statele Unite sau în Europa, unde pot câștiga bani care să ne ajute să trăim fără grija zilei de mâine.

– Bine. Te aștept. Sună atât de frumos ceea ce îmi spui.

– E adevărat. Pa, frumoaso. Mai vorbim.

Nu știam dacă vorbește serios sau glumește. Așteptam să se întoarcă și voi vedea (gândeam eu).

Vorbeam la telefon, dar încercam să-mi văd de viața mea. M-am angajat imediat după terminarea facultății într-o firmă mare în centrul orașului. Dar nu mă simțeam împlinită sau fericită. Îmi lipsea el, îmi era dor de el, oricât de greu îmi era să recunosc.

La o lună după ce s-a reîntors în țară, m-a sunat. Ne-am revăzut și am recunoscut amândoi că ne-a fost dor unul de altul. După câteva întâlniri ne-am căsătorit.

S-a angajat la o multinațională care îi dădea ocazia să avanseze. Lucrurile între noi mergeau destul de bine, dar el nu părea mulțumit.

Am rămas însărcinată la puțin după ce ne-am mutat împreună (s-a întâmplat foarte rapid ). Copiii s-au născut după doi ani, unul de altul, și părea că fericirea e completă.

Când copiii (am două fete, de doi ani, respectiv patru ani) au crescut a obținut bursa mult visată în Statele Unite la aceeași firmă la care primise bursa de studii în facultate. M-a asigurat că va fi doar pentru șase luni, apoi va veni acasă. M-am gândit că șase luni vor trece repede. El se purta foarte frumos atât cu mine cât și cu fetele, este unul dintre cei mai drăguți și mai buni oameni pe care i-am întâlnit. Dar cariera era și ea pe un loc important pentru el.

Dragostea copiilor pentru tătăl lor e mare. El este cel care le-a încurajat întotdeauna pasiunile (cursuri de teatru, de balet sau de muzică). Pentru mine nu au fost importante, ci o carieră bazată pe muncă. Uneori cred că îl iubesc mai mult pe tatăl lor decât pe mine. Într-un fel e normal, eu mă ocup de lecții, teme, iar el, de distracție și lucruri frumoase.

Odată cu plecarea lui în Statele Unite copiii sunt gălăgioși, plâng tot timpul și nu mai vor să-mi spună nimic de la grădiniță. A trebuit să renunț la toate cursurile pe care le urmau, întrucât nu mai am bani.

A promis că-mi va trimite bani peste cel puțin o lună de zile. Iar până atunci va trebui să mă descurc singură, și-mi este foarte greu. Dar nu mă plâng.

Acum câteva zile m-a sunat să-mi spună data la care voi primi banii și am aflat altă veste, care nu m-a bucurat deloc. Firma la care lucrează i-a prelungit contractul pentru doi ani.

Mi-a spus că în felul acesta va putea să sprijine familia și să asigure copiilor tot ce au nevoie. L-am sunat și i-am spus că această decizie nu mă face fericită deloc. Ba din contră.

– De ce ? a întrebat el nedumerit. Încerc să ofer copiilor tot ce au nevoie, tot își doresc.

– Dar poate nu au nevoie numai de bani?

– Atunci?

– Au nevoie de tine, de prezența ta în viața lor.

– Voi veni după doi ani.

– Știu. Vei pierde cei mai frumoși ani din viața copiilor noștri. Nu cred că vor fi prea mulți bani. Tu vei locui în America și va trebui să te întreții cumva. Mă gândesc acum că nu a fost o decizie tocmai bună. Eu rămân cu copiii și trebuie să asigur cheltuielile inerente din fiecare lună. Cu salariul meu nu-mi rămân mulți bani.

– Luna viitoare vei primi banii. Vreau să-ți spun că m-am gândit la tot ce mi-ai spus, și ai dreptate. Am crezut că voi fi mulțumit, dar din păcate nu sunt. Am un sentiment de vinovăție care mă macină în fiecare seară și care nu-mi dă pace.

Un sentiment de tristețe care îmi sfâșie inima și cu fiecare zi care trece simt mai acut sentimentul singurătății, golul interior pe care nimic nu-l poate umple. Banii cu atât mai puțin. Acum am înțeles o lecție simplă pe care de multe ori am ignorat-o, cea mai mare fericire ar fi familia reunită cu sau fără bani. Copiii au poate tot din punct de vedere financiar, dar afecțiunea, dragostea sunt foarte importante. Nimic nu poate suplini lipsa iubirii, o jucărie nouă sau o haină frumoasă.

Fiind mai mereu singură cu copiii am înțeles că au nevoie de o infinită răbdare, dragoste, atenție pe care eu încerc să suplinesc lipsa tatălui, deși e greu.

Astăzi fiica cea mare mi-a spus un lucru pe care nu-l voi uita ușor :

– Eu nu voi iubi pe nimeni. Toți te mint, nimeni nu-și respectă promisiunile.

– Dar cine te-a mințit pe tine?

– Tata. A spus că vine, dar ne-a părăsit.

Am încercat să-i explic că are un contract în Statele Unite și vine peste un an. A fost inutil. Când copiii se maturizează prea repede și nu mai au încredere în părinții lor, e grav. Lumea lor plină de inocență și naivitate se transformă peste noapte intr-o lume dură în care nu poți supraviețui decât prin indiferență, agresivitate și urâțenie sufletească.

Ce păcat! Ce trist! Dacă ar fi lăsat simplitatea de la început să ne bucurăm de lucruri simple și de fericirea nedisimulată a unei familii care nu uită să-și respecte promisiunile.




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu