Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

La Muzeul din Zalău, pionier de demult, pionieri noi. Manualul multidimesional al cunoașterii

”Știi ce e interesant?”, mi-a spus, odată, Corina Bejinariu, managerul Muzeului din Zalău, ”voi, cei de la Sălajul pur și simplu dați ca punct de reper muzeul, pentru chioșcul de ziare din zonă unde vindeți revista voastră. Pentru că voi considerați că toată lumea ar trebui să știe unde este muzeul. Pe când noi dăm ca punct de reper piața agroalimentară, pentru că nu toți asociază clădirea asta cu muzeul, dar toată lumea știe unde-i piața. Dar asta, până la urmă, e o chestie de percepție a fiecăruia.”

Și, totuși, ce e muzeul? Nu e doar o simplă clădire și nici măcar nu e doar acea clădire în care sînt păstrate obiecte care prezintă un oarecare interes istoric, științific, artistic ori de alt fel, care sînt expuse în expoziții pentru a fi văzute de publicul interesat. Muzeul, cel puțin în concepția modernă, e acel loc (ori ar trebuie să fie) unde oamenii interacționează cu istoria ori cu arta, un fel de manual multidimensional al cunoașterii pe care să-l poată răsfoi oricine trece pragul acelei instituții. Și atunci, da, dacă e să dai un punct de reper, muzeul ar trebui, fără doar și poate, să fie văzut ca atare. Iar asta ar fi un semn că oamenii sînt interesați și de partea asta a vieții, cea care implică setea de cunoaștere, cea care face ca lumea să evolueze. Însă, chiar dacă nu e conform cu percepția celor mai mulți oameni despre ei înșiși, interesul începe și se termină cu propria persoană, un pragmatism egocentric care nu prea lasă loc și de altceva în viața de zi cu zi, interacțiunea cu instituțiile de cultură ori artă fiind doar un punct pe ordinea de zi, atunci când trebuie să fie văzuți acolo ori când, prin prisma ocupației sociale, ajung acolo cu diferite ocazii organizate la locul de muncă ori școală, și atunci, vrei nu vrei, mergi la muzeu. Și, bineînțeles, există acei puțini (dar care contează cu atât mai mult) care vor să știe, vor să cunoască, vor să descopere, vor să experimenteze.

Interesant e că deși pe lista de priorități a multora dintre cei care merg în vacanțe ori excursii în străinătate se află muzee, atunci când vine vorba de muzeul din localitatea în care locuiesc, acesta nu mai prezintă același interes ca cele din străinătate. Asta și pentru că dă bine să postezi o fotografie din fața unui muzeu celebru din străinătate, arătând în felul ăsta, că vacanța ta a fost și una cu iz intelectual.

Prima oară am ajuns la muzeu acum mulți ani, pentru a mi se pune la gât

Cravata roșie de pionier

Acolo, în vechea clădire, am fost făcut pionier, un militar fiind cel care mi-a pus la gât cravata roșie cu dungi galbene și albastre, în mijlocul copiilor strânși acolo. Dar ce știam eu? Habar n-aveam ce înseamnă să fii pionier, am fost adus de la școală, la fel ca și ceilalți copii, și ni s-a spus că, începând din acea zi, nu o să mai fim șoimi ai patriei, ci pionieri. Evident, habar n-aveam nici ce înseamnă să fii șoim al patriei, copilăria nu avea loc de noțiuni inventate de partid, nici de funcții gen comandant de grupă, când șnurul roșu atârna pe albul cămășii de pionier. Habar n-aveam și nici nu mă interesa. Eram mult prea prins să-mi trăiesc copilăria, să experimentez, să caut, să creez, să mă joc, să greșesc, să stau până noaptea târziu afară cu ochii după stele și Lună. Cu toate astea, la un moment dat, când a fi șoim al patriei nu a mai fost de ajuns, am fost făcut pionier. Și pentru că mă uitam atât de curios la cravata roșie pe care militarul mi-o punea la gât, cineva a făcut o fotografie, iar fotografia, fiind considerată una care spune ceva, în ton cu momentul înălțător, a ajuns în revista Pentru patrie. Am văzut și eu revista, ceva mai târziu, dar era toată cu militari, cu armament și cu tot felul de cuvântări de partid, și n-am înțeles nimic. Adică ce să caut eu acolo? Eu mă uitam mirat la cravata roșie pentru că nu știam ce înseamnă, de ce mi se pune la gât, ce-o să se întâmple cu mine, odată pionier? Apoi am observat inelul transparent care se punea pe acea cravată, iar asta m-a făcut și mai curios. Adică, inelul ăsta de aia e pus acolo fiindcă e fermecat, că, știam din povești, unele inele sînt fermecate și îndeplinesc orice dorințe, și acuma, inelul ăsta fermecat a ajuns la mine. Și fiindcă e fermecat, o să mă poată face să fac ce vreau eu, chiar și să zbor dacă vreau, că de aia ni se tot spunea că e un moment important, cel în care deveneam pionier. Și mă uitam să văd cum  funcționează, cum trebuie pus ca să se activeze, că, fiind fermecat, sigur se pune într-un fel anume, mai ales că era transparent și nu avea niciun indiciu cum funcționează.

Acum nu mai există pionieri. Adică nu din cei cu cravata roșie, pentru că pionierat există, ba chiar ceea ce fac cei de la Muzeul din Zalău, în multe privințe, poate fi considerat tot un fel de pionierat. Atâta tot că, spre deosebire de pionierul de demult, pionierii noi sînt preocupați în a face din muzeu un loc unde oamenii, în special cei tineri, să-și dorească să meargă.

Despre activitatea celor care lucrează acolo sînt multe de spus, și multe foarte bune. Însă, pentru că tot e vorba despre puncte de reper, tot ceea ce înseamnă muzeu e găzduit de o clădire, iar

Clădirea muzeului din Zalău e veche de peste 100 de ani,

și, dacă treci prin centru (și sigur treci), n-ai cum să nu o vezi. Și chiar și dacă nu te interesează ce e înăuntru, tot o vezi și, dacă o vezi, îți dai seama că e muzeu după afișele puse la vedere ori după piesele de piatră din curte. Asta așa, ca reper al celor care locuiesc ori trec prin oraș.

Clădirea a fost construită în secolul XIX, pe Wesselényi utca, iar acolo, la începutul secolului XX, în anii ’20, a funcționat Liceul de Stat pentru băieți. Începând cu anul 1955 s-au primit, în mai multe etape, câteva încăperi pentru organizarea expoziției de bază a muzeului, clădirea fiind repartizată muzeului în 1969, când se fac reparații capitale și începe amenajarea unei noi expoziții de bază cu trei secţii distincte: istorie veche (arheologie), artă populară (etnografie) şi artă plastică.

Acum, în zilele noastre, expoziția de bază din Secția de Istorie „Vasile Lucăcel”, clădirea de pe strada Unirii, fostă stradă Wesselényi, e una dintre cele mai frumoase din țară, iar activitatea muzeului e una inovatoare, cu deschidere către publicul tânăr, care, datorită tocmai activităților inovatoare destinate lor, devine tot mai numeros și interesat de ceea ce se întâmplă în clădirea muzeului. Și chiar dacă nu își mai pune nimeni cravata roșie la gât, totuși, pionieri există, din fericire, și unii dintre ei lucrează la muzeu.

A fi pionier, ca să nu înceapă ”cool-ii” să strige că vin comuniștii, înseamnă a fi deschizător de drumuri. Și, prin ceea ce fac, mai ales de ceva vreme încoace, cei de la muzeu pot fi considerați pionieri, niște deschizători de drumuri care să ducă de la tineri la muzeu, și de la muzeu la tineri (de toate vârstele).

1 comentariu

  1. ion says:

    La muzeu se face fitness? Salut Calin si spor la sters comment-uri!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*