Dacă treci prin Prodănești n-ai cum să nu vezi biserica de lemn de la marginea drumului, care pare mai mult o pălărie uriașă din lemn, uitată acolo de vreun uriaș, acum câteva sute de ani. Se zice că a fost construită prin 1739, după cum a fost descifrată ceva inscripție de pe prestolul de piatră, adică masa din mijlocul altarului. Dar, până la urmă, biserica asta de lemn nu-i acolo ca să fie catalogată, descifrată ori inclusă în cine știe ce studiu, așa că ce importanță are când a fost construită? Mai important e de ce a fost construită așa micuță, cu țuguiul ăla de pe acoperiș, de deasupra balconului, ca un deget întins ori ca o rachetă gata să-și ia zborul către cer, acolo unde oamenii zic, iar unii chiar cred, că s-ar afla cel ori cei care dețin adevărul suprem. Poate că cei care au construit biserica ar fi putut să spună dacă cerul acela există, ori dacă e chiar mai aproape de om decât se crede, însă, în ziua de iarnă când am oprit mașina la marginea drumului și m-am îndreptat către locul unde a fost strămutată bisericuța de lemn din Prodănești, nu era nimeni acolo. Totuși, chiar și așa, oarecum uitată în timp, construcția mică din lemn pare mai mult un loc prin care, dacă reușești să deschizi ușa, poți să intri într-o altă lume. Unii numesc lumea asta credință.

Monument istoric ori poartă de intrare către o lume a spiritului?

La fel ca părul omului trecut prin viață, lemnul albit de vreme al pereților, chiar dacă “pătat” de maroul lemnului mai tânăr și de plăcuțele de metal rămase acolo din vremea renovării, e ca o carte de vizită a trecerii timpului, iar cele cinci gemulețe par mai mult niște ochi care te privesc de dincolo, stând de veghe și întâmpinând vizitatorii. Doar perdelele albe de cealaltă parte a geamului trădează prezența omului contemporan acolo. Deasupra, pe partea de jos a acoperișului, niște cuie mari din lemn apar ca niște vârfuri de suliță, iar între acoperiș și plafon, plasa de sârmă, deși pusă acolo din motive practice, lesne de înțeles, e un element discordant, care, după ce-l descoperi, fură puțin din farmecul micii bisericuțe.

Unul din lucrurile care iese în evidență încă de când dai cu ochii de bisericuță, e acoperișul. Părând mult prea mare în raport cu pereții, pălăria uriașă e acoperită de rânduri-rânduri de solzi din lemn, închiși la culoare, ca niște salbe de galbeni, un fel de podoabă țărănească înscrisă în foaia de zestre a timpului.

Ușa de la intrare, la fel ca la multe alte biserici vechi din lemn, e mult prea mică și nu are cum să nu-ți ridice un semn de întrebare: De ce e atât de mică? Se spune că dimensiunea ușii e intenționat aleasă așa, pentru ca atunci când intri în acel loc, să te apleci, semn al umilinței. Însă, de ce să fii forțat de dimensiunea ușii să te apleci în fața… oricui ar fi, asta n-ar trebui să vină de la sine? Dacă te apleci din cauza dimensiunilor ușii, și nu pentru că așa simți, ce rost are să intri? Și-apoi, în casa spiritului nu ar trebui să te simți mai degrabă înălțat decât umil? Și, tot punându-mi întrebări, o gaură de lângă mânerul de lemn al ușii mi-a atras atenția, așa că m-am aplecat în dreptul ei și am încercat să văd dincolo de ușa închisă. Nu am reușit să văd nimic, însă în cele câteva secunde în care încercam să scrutez întunericul acelei găuri, timpul m-a ajuns din urmă și m-a tras înapoi.

Acum nouă ani și ceva, în Alba iulia

Într-unul din turneele făcute pe bicicletă prin țară, am ajuns în Alba Iulia, împreună cu prietenul meu Zoli, acum călător și el în… timp, și pentru că am ajuns repede ne-am zis să vizităm Cetatea din oraș, așa că am pornit într-acolo. La intrare, dinăuntrul unui chioșc cu lucruri bisericești, o măicuță tânără îmi face semn să mă apropii. Ridic sprâncenele a mirare: “Eu?” Îl las pe Zoli contrariat să mă aștepte, mă apropii și mă opresc în fața chioșcului. “Cum te cheamă? De unde vii?”, mă întreabă. Îi spun ce și cum, în timp ce măicuța mă privește ciudat, oarecum privind dincolo de mine, apoi îmi spune: “Du-te întâi acolo, în dreapta, la Catedrală și o să vezi.” Ridic, din nou, sprâncenele a mirare, la care măicuța, zâmbind, continuă: “Te rog eu, du-te întâi acolo. O să vezi. Tu ești alduit de Dumnezeu.” Mă întorc la Zoli și îi spun să mergem la Catedrală, să-i fac pe plac măicuței. Ne îndreptăm către intrare. “Du-te tu înăuntru, dacă așa ți-a zis măicuța, io te aștept aici”, îmi spune Zoli. Și, neevlavios, nereligios de niciun fel, intru doi pași, apoi ridic privirea… N-am reușit să văd ce era deasupra, dar sentimentul ăla de… dincolo de simțuri, m-a copleșit și m-am trezit plângând, rămânând nemișcat la doi pași de intrare, cu oamenii trecând pe lângă mine privindu-mă ciudat. Am încercat degeaba să mă stăpânesc, emoția aceea nemaiîntâlnită era prea mult și am rămas acolo, nemișcat, câteva minute, cu lacrimile curgându-mi nestăpânite pe față, cu timpul oprit parcă în loc, doar ghicind oamenii care continuau să treacă pe lângă mine, pierdut complet în acea avalanșă emoțională apărută de nicăieri și care mă țintuia acolo, copleșindu-mă… Am ieșit din Catedrală. “Omule… io nu mai zic nimic”, șoptește de lângă mine Zoli, și ieșim amândoi tăcuți de acolo. Ajuns în dreptul ghișeului, am întors privirea către măicuța dinăuntru. Mă privea lung, zâmbind. N-a spus nimic, doar a dat, ușor, din cap, urmărindu-mă cu privirea.

Credință?

M-am ridicat din dreptul găurii negre de lângă mânerul de lemn al ușii bisericuței din Prodănești, apoi am urcat dealul, privind acoperișul și țuguiul ca o antenă întinsă către altundeva, scuturându-mă de amintiri. Credință? Ce e credința? Eu cred că totul e posibil. Și e de ajuns. L-aș fi întrebat pe Zoli dacă, acolo unde e, a găsit răspunsuri pe care încă nu le-am găsit aici, dar am oprit întrebările și am coborât, din nou, lângă bisericuța din lemn, lângă cele câteva sute de ani de întrebări și, poate, răspunsuri care au trecut o dată cu timpul peste ea. M-am oprit în fața ușii, privind cuiele acelea sculptate înfipte deasupra ușii. Credință? Explicații? Mai bine să trăiesc simțind, decât încercând să găsesc explicații. La urma urmei, bisericuța asta de lemn, la fel ca multe altele, nu au fost construite ca să ofere explicații și nici ca să te facă să simți. Asta ține de… ceea ce îl definește pe fiecare ca om. Nu, nu ca om, ca spirit.

Am coborât dealul și m-am îndreptat către mașină. Pe drum, doi oameni, cărând pe umeri o drujbă, mă observă și mă salută: “Doamne ajută!” I-am salutat și eu, apoi i-am auzit, în timp ce se depărtau: “Cine o fi ăsta, de s-o oprit la biserică? Cine știe de unde o venit… No… Poți să știi?…”