DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Islanda – la capăt de Auroră Boreală

islanda_3Chapter 1. Rătăciţi în tranziţie

Cum începe o vacanţă hăbăucă? Păi să vă explic: mai întâi se ia una pereche îndrăgostită lulea – dragostea nevoie mare se extinde şi asupra a tot ceea ce ţine de natură, munţi (fie ei şi vulcanici), mare, lacuri, bălţi şi băltoace şi ţări nordice cu Auroră Boreală la ceas de noapte. Pasul doi: perechea asta se pune de plănuieşte o vacanţă de final de septembrie taman unde şi-a agăţat Scaraoţchi furca-n cui, adică în colţ de hartă terestră, acolo unde pluteşte Islanda în ape nordice. Cum unul din amorezaţii noştri – recte babe – e german, toate se bookuiesc nemţeşte cap coadă: bilete de avion (nu sunt firme low cost către Islanda), apartament în centrul Reykjavicului – cea mai nordică între capitalele lumii, maşină şi serviciu de colectare a amorezaţilor de la aeroport şi transportat la firma de închirieri auto, ca nu cumva celălalt amorezat – adică eu – să se plângocească de dureri de lăbuţe şi frig (hehe parcă ne-am duce la tropice, nu alta). Buuun! Deci avem premizele. Când vine ziua plecării, încep să mă simt în elementul meu, în ciuda răcelii groaznice care m-a năpădit. Mai, mai că aş tropăi în ghetuţele mele roz şi aş lălăi încetişor că vine vacanţa cu trenul din Franţa în timp ce mă benoclez încântată la avioanele care decolează de pe Heathrow. Când ne îmbarcăm în avion, însă, începe să se deşerte sacul cu hăbăucenii. Mai întâi, deşi inima-mi tresaltă fericită când văd că avem loc mult pentru picioare, mă dezumflu rapid, ca un balon, când mă prind că restul călătorilor au venit cu trolere şi valize şi băgăjoace demne de cală şi nicidecum de compartimentele de deasupra scaunelor. Îmi ocup resemnată locul, în timp ce vârâm sârguincios şi eu şi babe rucsacii sub scaun. Să purcedem la drum, 3 ore de zbor nu-s aşa multe, ne zicem noi decişi să nu facem din ţânţar armăsar. Cu picioarele strâmtorate, cu genunchii la gură, cu pachetele de şerveţele şi sticluţa de picături nazale în poală, zâmbim fericiţi de numa’ până la prima picătură. De ploaie. Care curge aşa încetişor, din tavan, adică din tavanul avionului, drept în moalele capului. Al subsemnatei, evident. Mă uit la babe, mă uit în sus: pic! pic! pic! şi avionul se tot înălţă savant şi pic! pic! mă mut puţintel în scaun – unde trudă să mă dau la o parte într-un scaun de avion, cu centura pusă ca Toma Alimoş?! pic! pic! babe mă şterge cu şerveţele cât pe gât, cât pe bluză, cât în cap (nu, nu există alt loc disponibil, nu-i permis să schimb locul cu babe – nu că asta ar fi de mult folos), eu îmi şterg mucii şi lacrimile, că m-a apucat brusc un strănutat crunt de la picăturile reci şi-l ascult pe babe cum îmi spune calm că las’, că urcă avionul mai sus şi se opreşte ploaia – el calm nemţesc, eu pachet de nervi şi draci de pe Valea Zalăului, mai bine nici că ne vujim. Dar el are dreptate, pic pic-ul se opreşte când atingem 12.000 metri altitudine. Cu hainele toate murate, zic să comand un ceai să mă încălzesc când vin însoţitorii de zbor cu oferta. Eu cer ceai cu prăjitură, babe-ul meu îşi ia de-ale gurii, când să achităm, ni se spune că nu poate fi citit cardul, că nu au internet. Tre’ cash. Cum trudă nu au internet la jucăria de citit carduri, când în avion e wireless şi toţi pasagerii stau şi surfează în voie? Dar mno, dacă-i musai cash, scoatem 20 lire şi achităm. Primim chitanţa că am fost taxaţi în coroane, iar restul ni se dă în euro. Bine-i şi aşa. Numai să nu mai plouă când aterizăm. Şi nu plouă, dar mă apucă subit o durere cruntă de timpane, de zici că mi le găureşte careva cu bormaşina. Îi spun la babe că mă doare. Îmi dau seama că vorbesc în gol. Adică, poate că vorbesc, dar nu aud absolut nimic. Babe zice şi el ceva – văd că mişcă buzele de zor, dar peşteşte, adică şi să fi rostit predica în biserică, tot n-ar avea rost, că eu efectiv nu aud. Bun, încerc să mă calmez, eu de una singură, e o situaţie care ştiu că se întâmplă – asta cu urechile, durerea şi vorbitul la pereţi, dacă mă liniştesc poate trece după aterizare. Cumva, cumva am dreptate şi încep iar să prind sunete odată ce mă văd în aeroport. Fericiţi că suntem pe pământ islandez, ne uităm la toţi oamenii cu pancarte ori cu tăbliţe ori cu foi pline de nume, doar, doar l-om depista pe cel care trebuie să ne aştepte pe noi. Vă amintiţi că v-am zis că închiriasem maşină, plus că trebuia să ne ia cineva din aeroport? Da? Ce fain! Ei nu şi-au amintit. Decât după ce-i sunăm să le spunem că suntem aici, dârdâim de frig şi tare am aprecia dacă ne-ar transporta la auto, aşa cum era înţelegerea. Cică ok, ok, în 20 de minute. islanda_4De stat în frig. Afară se vede că plouă rău. Dar noi încă suntem bucuroşi că am aterizat, uite şi puloverul meu s-a uscat în avion după hăbăcenia cu pic-pic-ul, suntem gata de vacanţă. Ajungem în sfârşit la ghişeul de închiriat autoturisme, pregătiţi să ne luăm maşinuţa în primire. Prezentăm paşaport, permis de conducere, dovada plăţii, ni se spune că totul e ok, banii sunt deja la ei de 2 săptămâni, trebuie însă să facem dovada ca avem un credit card. Nu avem decât debit card. Aşa că nu ne dau maşina. Cică trebuia să citim cu atenţie Termenii şi condiţiile închirierii. Inclusiv ceea ce scria în islandeză. Dacă nu vorbim limba…. puteam găsi un translator, nu? Ăhhh, nuuu!?… Dar uimirea şi gura noastră cascată nu ajută la nimic. Tanti de la ghişeu nu ştie să ne spună dacă o să primim banii înapoi. Super! Decişi să ne războim cu Customer Service, ieşim din clădire în ploaie. Ne uităm eu la babe şi babe la mine şi amândoi la omul care ne-a ridicat de la aeroport. Măcar să ne ducă gratis-napoi, că 800 de metri de mers prin ploioc nu ne surâde nici unuia din noi. Ajunşi iar la Terminalul Sosiri, ne orientăm rapid şi găsim o altă firmă care chiar ne închiriază o maşinuţă. Pornim spre Reykjavic, pe drum constatăm că n-avem GPS. Yaaayy!!! Cât de tare e să mergi la plesneală pe o ţară insulară??? Aia-i, că nu-i! Ne apucăm să cotrobăim pe telefoane după internet, nu merge defel bine, vedem doar două puncte, unul galben, altul portocaliu. Aştia-s un morcov şi un cartof în oală, când faci tu supă, zice babe, şi pufnim în râs. El în râs, eu într-un fel de guiţat cu sughiţuri şi strănuturi, că de la atâta stat în frig, răceala şi-a scos colţii contra piramidoanelor mele. Ca să ne dumirim cu drumul, achităm 25 lire pentru un pachet de Internet Roaming şi iacătă-l pe Google Maps cum apare! În 45 de kilometri suntem în centrul oraşului, iar de pe drum dau şi nişte telefoane la biroul ălora de ne-au închiriat apartamentul. Telefoane care merg în gol, că nu răspunde nimeni. Mno las’, ne liniştim noi unul pe altul, că mergem direct la birou. Pe care îl găsim gol-goluţ. Nud, dacă ştiţi cum vine aia, numai vitrina bătută de ploaie şi gresia lucioasă dincolo de ea. Nema personal uman, nema mobilier, nema uşa deschisă. Clanţa nu se dă învinsă, oricât o încercăm, iar sonerie nici pomeneală să fie. Şi suntem în centrul Reykjavicului, în plin ploioc rece, şi-mi vine să arunc cu pietre-n cer şi să mă războiesc cu toţi vikingii şi cu mama vikingilor şi să bat din picioare şi să mă trântesc cu fundul de asfalt de nervi. Că simt că nu mai pot. Nici babe cu tot calmul lui nemţesc nu-i mai breaz, dar încearcă iar să sune. De data asta, ne răspunde o tanti, care într-o engleză mişto ne zice că nu mai lucrează la firma respectivă, se miră că ăia folosesc încă numărul ei, şi ne trimite prin sms numărul fostului ei şef. Pe care eu cu babe sărim amândoi, ca eroul la ultimul asalt de la Plevna. Nu vă agitaţi, că nu reuşim nimic: de sunat sună, dar conexiunea se pierde aiurea-n tramvai. Şi ploiocul continuă să cadă peste noi când ne îndreptăm spre maşină, suntem plouaţi şi muraţi ca la carte, iar unul din noi – ghiciţi care – e cu toate şerveţele ude şi pline de muci.

islanda_2În auto ne reorientăm rapid, rezervăm online altceva, setăm adresa nouă pe Google şi în 10 minute ne aflăm în faţa noii locaţii. Tot centrală, dar cu un aspect dubios, de club porno XXL. Hmm, that’s a bit strange, bolborosesc eu în urechea lui babe, când una bucată recepţioneră mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată ne întreabă de-a cui suntem şi pe cine căutăm. Când îi furnizăm detaliile, ne răspunde râzând să batem la uşa de peste drum, că am nimerit greşit. Fericiţi că am nimerit greşit – jur că era dubios-spuchios rău acolo – ne luăm tălpăşiţa şi ne mutăm în clădirea de vizavi. Am nimerit bine, cică, au apartamente, iar unul da, a fost închiriat de noi acum 10 minute, ne zice islandezul de la recepţie. Dacă nu ar fi aşa de îngheţată încăperea, mai că mi-ar tresări inima de bucurie, dar cum îmi văd aburii când respir, mă loveşte un gând subit şi imediat miorlăi întrebarea: Ăhh, nu vă supăraţi, dar camerele sunt mai călduroase, nu-i aşa??? (Vedeţi cât de admirabil l-am aruncat în ciorbă pe „nu-i aşa???”, cerând şi implorând confirmarea). Mai călduroase decât ce? vine replica islandezului, iar eu miorlăi din nou, cu ochii bulbucaţi între două strănuturi politicoase: decât încăperea asta – deşi i-aş fi explicitat că mai călduroase decât igluul ăsta de-i zici matale recepţie, helloo!?!?. Anyway, odată ajunşi în apartament, bucurie mare pe mine: spaţios, mobilier super cool şi calorifere la care deja mânuţele mele lucrează harnice să dea căldura la maxim. Babe dă o fugă repede să aducă maşina în parcarea hotelului. Pun de-un ceai, cotrobăi prin sertarele din bucătărie să mă asigur că avem ustensile de mâncat – la câte drăcii am experimentat azi, nu m-aş mira să aflu că insularii mei folosesc cine ştie ce furcu-lingurisioane a la Zeul Neptun să halească file de peşte prăjit şi potcoave de cai verzi pe pereţi. Buuun, avem di tăte, aşa că arunc o privire pe geam. Străduţa se aşterne cuminte sub lumina gălbuie a lampadarelor – e deja ora 6 seara – şi prin ploaie văd o maşină de poliţie urmărind cu sirena pornită o maşinuţă albastră. Hmmm şi maşinuţa noastră abia închiriată e albastră… dar în truda mea, îmi spun cu tot năduful, ar fi prea mult şi jur, sunt doar 200 de metri până în parcarea hotelului. Să-mi văd de ceai şi să despachetez. Zis şi făcut. Până când bag seamă că babe-ul meu cam întârzie şi iar începe să mă furnice gânduri cu anafură şi sfinţi la adresa insulei cu toţi vikingii ei cu tot. Când babe îşi face apariţia, nu apuc să întreb nimic, că numa’ ce-şi leapădă cheile pe masă şi începe să turuie în nemţeasca maternă – semn că-i super nervos de s-a întors la origini – despre maşini de poliţie, poliţişti care nu vorbec decât limbajul semnalor, străzi cu sens unic, indicatoare care ar trebui să fie, da’ nu-s, amenzi care nu au fost aplicate doar dintr-un dram de bunăvoinţă poliţienească – slavă Domnului, măcar atât, şi nervi şi oboseală şi hapciu. Aha! Încă un răcit la casa omului! Bine că am setat caloriferele la maxim! Prima zi în Islanda a trecut. Vacanţa a început cu hăbăucenii, da’ după o noapte de somn sperăm s-o scoatem la capăt. Vă ţinem la curent.

P.S. În toată harababura de-a căutat apartamente rezervate, un singur muzeu ni s-a ivit mare şi băţos în cale: Muzeul Falusurilor. Nu că la ce zi tembelă am avut ne-ar fi dus mintea la cuvinte de-a-npixu’, dar ştiţi ce vizităm mâine, nu?


  
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu