Asociaţia Sălajul pur şi simplu  
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
 D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!        
Mihai Calin Paval   |   - ING Bank
EURO: RO28INGB0000999911224956
USD: RO17INGB0000999911172192
patreon.com/calinpaval
|  Contact  |

Întâlnire cu un cioban îngrijorat. Zâmbind în feeria albă a naturii

Eu zâmbeam. Ciobanul, nu. Stând proțăpit în ciomag, privea oarecum cu îngrijorare cum patinam pe drumul înghețat, de parcă aș fi fost într-un exercițiu de patinaj artistic:

– Nțț, aaai, da ce rău îmi pare că nu prinde roata cum trebe. Aaai, d-api numa dacă ii da înapoi și ți-i lua oarice viteză. Atunce ii trece, că i-aci ajunji în vârf.

– Da’, nu vreau neapărat să ajung în vârful pantei. Mai bine merg cu spatele pe unde am venit.

– Aaai, d-api cum ii mere cu spatele?, continua să clatine îngrijorat din cap ciobanul, privindu-mă de-a dreptul. Și chiar și cei șase câini care erau pe lângă el mă priveau cu o oarecare îngrijorare, imitându-și stăpânul.

Acuma, ce era să-i spun, că a merge cu spatele pe unde am venit era ca o joacă? Și că joaca asta e mult mai frumoasă decât să îmi iau demaraj și să ajung în vârful pantei? Poate că n-ar fi înțeles alegerea mea. Mai ales că era evident că aș fi putut urca panta, dacă îmi luam un minim demaraj. De altfel, patinajul ăsta care îmi legăna fundul mașinii, nu era din cauza zăpezii înghețate, ci din cauza câinilor care îl însoțeau pe cioban. I-am văzut stând în mijlocul drumul, și n-am vrut să îi speriu, așa că am oprit, să le dau timp să se dea la o parte. Evident, după ce s-au dat alene la o parte, parcă în reluare, când am încercat să pornesc din rampa înghețată, în loc să înaintez, am început exercițiile de patinaj artistic.

Nu știu ce o fi crezut ciobanul, văzându-mă că zâmbesc, în timp ce patinam de numa’. Însă, văzându-l cum mă privea, dând din cap a îngrijorare, n-am avut cum să nu zâmbesc. Și mi-a fost drag de el, de omul ăsta simplu întâlnit pe drum.

I-am urat sănătate și am pornit cu spatele. Ciobanul m-a urmărit cu privirea câteva secunde, apoi a plecat, cu tot cu câini și turma de oi, în drumul lui.

Nu i-am făcut poză. Mi s-a părut că aș fi stricat cursul poveștii. Și doar v-am spus că povestea e cea care contează. E adevărat, pentru un reportaj se impunea o poză. De asta, după ce am coborât ceva cu spatele, am oprit, am ieșit din mașină și am făcut o poză turmei de oi care traversa drumul. Așa, ca să mă simt împăcat că îmi fac și datoria de reporter. Apoi mi-am continuat drumul cu spatele, cu geamurile larg deschise, privind la feeria albă din jur. Iar chemarea naturii m-a luat pe sus. Nu, nu cu tot cu mașina transformată, ca de obicei, la sfârșit de săptămână, într-un fel de redacție mobilă. Am lăsat mașina, ceva mai târziu, undeva pe drumul către casă, și am ieșit afară, intrând în pădurea de la margine de drum. Cu tot cu zâmbet. Nici n-aș avea cum altfel, senzația de bine pe care mi-o dă natura îmi așază de fiecare dată zâmbetul pe față. Și nu numai.

Pădurea m-a primit așa cum mă primește de fiecare dată. Scoțându-mi în cale mici atenții, așa, ca între prieteni. De data asta, pentru că e încă iarnă, cadourile ăstea au fost sub formă de crengi împodobite cu beteală de gheață. Podoabe pe care zăpada înghețată le-a făcut să sclipească a feerie albă. O feerie cu sclipiri de lumină.




 
  

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.