Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Indemini – satul de piatră al Alpilor sau cum să călătorești înapoi în timp

Cine se încumetă să treacă Alpii elvețieni, pornind de la nord spre sud – cum am făcut noi pornind din Zürich și țintind regiunea Veddasca – cu siguranță că se simte un om răsplătit. Natura își revarsă prea plinul într-o înlănțuire de imagini desprinse parcă dintr-o carte cu povești sau dintr-un idilic ținut locuit de elfi și spiriduși ai munților. Asta pentru că de-o parte și de alta a malurilor micului râu Giona, Alpii își  aruncă spre înălțimi coastele acoperite de păduri atât de dese de parcă te tranformi și tu într-o mlădiță din marea de ramuri.

Podul de peste Giona

Și dacă ții cursul Gionei ce saltă înspumată și cotește printre bolovani, drumul muntos te duce spre singurul sat elvețian din regiune, splendidul Indemini. Cu un nume ce în urechile mele sună cadențat, dar copilăros ca o tobă mică lovită de o mânuță de copil, Indemini ne întâmpină cu un pod de piatră, arcuit grațios peste firul apei.

E un pod oarecum îngust, dar înalt, prinzând cele două maluri abrupte ca-ntr-o agrafă. Ne decidem să lăsam mașina într-o parcare și să trecem podul pe jos. E ca și cum am păși în Rivendell, din Lord of the Rings, e ca și cum am da timpul înapoi până am fi contemporani cu elfii, spiridușii și alte făpturi ale munților vrăjiți. În tihna rece și clară a dimineții, pe fundalul de brad verde al munților ceea ce ne apare mai întâi din sat este un turn înalt de biserică, țuguiat și cu o ferestruică sub căciula acoperișului. În planul mai apropiat, la capătul podului pe care pășim, privirea descoperă primele case, iar lângă ele, străjuindu-le ca pe niște copii, un donjon cu forme rotunjite, ridicat și el din aceeași piatră din care sunt făcute toate construcțiile din Indemini. De fapt, căsuțele de piatră veche, ridicate într-un stil aparte, cum nu mai întâlnești astăzi, sunt cele care ne-au atras aici.

Casele cu ochi

Străjuind ulițele și ele de piatră, casele își înlănțuie zidurile una de alta. Pereții sunt groși, iar în construcțiile cele mai vechi, niște ferestruici mici, înguste, par niște ochi curioși ce te urmăresc pas cu pas. La casele care în ultimii ani au suferit oarecare modernizări, fiind transformate în pensiuni micuțe, ferestrele sunt oarecum mai largi, iar din loc în loc s-au împrietenit și cu antene parabolice. Timpul modern se luptă cu timpul ancestral în Indemini. În aerul rece, ni se văd aburii la fiecare respirație. Blițul aparatului de fotografiat sparge liniștea locului în bucăți. Vorbim rar, și eu, și babe căutând să prindem cât mai mult din acest sat straniu.

Când ne săturăm privirile și când răcoarea munților ne-a pătruns pe sub gecile groase, intrăm într-un restaurant cu o ușă boltită. Mese mici, acoperite cu fețe de masă în carouri. Lumina e difuză și provine de la lumânări și veioze cu picior înalt, presărate prin colțuri de încăpere. Comandăm o supă de linte și șnițele, iar de băut cerem ceai și cafele.

Tamaro și Gambarogno

Când ne servește, femeia îmbrăcată într-un pulover de lână, gros, ne recomandă să o luăm către pasul Neggia, o trecătoare în munți de unde poți porni în hiking către vârful Tamaro (1.961 metri înălțime) ori către vârful Gambarogno (1.734 metri înălțime). De pe Gambarogno, ne spune femeia, se vede până departe, Alpii și lacul Maggiore fiind o încântare. Nici piscul Tamaro nu e mai prejos, adugă apoi ca într-o compensare, explicând că și de aici peisajul e uluitor, vârful fiind cel mai înalt în regiune, plus că putem vizita biserica Santa Maria degli Angeli, proiectată de arhitectul Mario Botta.

Mulțumim frumos și mai schimbăm două, trei cuvinte, bucurându-ne de melodiosul dialect elvețian, în care influența italiană e sesizabilă. În final, nu o pornim spre niciunul din piscuri, timpul pe care îl avem la dispoziție e limitat. Tamaro și Gambarogno vor trebui să ne aștepte și, având în vedere măreția Alpilor, știm din start că piscurile și natura vor rezista și vor avea răbdare să fie descoperiți la o vizită viitoare.

Castane și ceață. Nebel, nebel

Când ieșim din restaurant, ne mai plimbăm o vreme pe ulițele de piatră. La un colț, un sătean vinde din coșuri de nuiele castane și turtă dulce. Cumpărăm  din amândouă. Castanele sunt, de altfel, o atracție autumnală în zonă și mă bucur de gustul lor dulce și cald.

Întorși la mașină, mai aruncăm o privire înapoi. Tăcut, satul respiră ușor prin hornuri mărunte un fum albăstrui, ce o pornește hai-hui în sus. Din turla bisericii, poate, un sunet ca de clopot umple pentru câteva secunde văzduhul, ca apoi casele să se cufunde din nou în liniște. Mai desfacem câte o castană și pornim. Deasupra noastră încep să coboare vălătuci grei de ceață. Soarele s-a ascuns și el, deși nu e nici ora 15:00. În mașină, răsună Bohemian Raphsody a lui Queen. Mă întreb dacă va ninge și mă uit în sus. Nebel, nebel, îmi sună în minte ca un clopoțel cuvântul german pentru ceață. În Alpi, toamna e pregătită să facă loc iernii.

 

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*