Enigmele îi jucau in minte. Urcă pe scările ce duc în pod, se agăță de dulapul cu mult mai înalt decât ea, și scoase din el amintiri șterse. Poze vechi, rupte parcă din universul complicat al unei alte lumi, scrisori pline de rânduri mărunte și interminabile și invitații roase fără de milă de timp. Erau cel mai probabil ale bunicilor, și stăteau acolo, sechestrate, tăinuind lucruri nebănuite. Păreau veștede în mâna ei caldă și moale de copil. Regăsise și pozele cu părinții ei, și cu rudele. Fața-i pălise când își dădu seama că ea nu este în niciuna din acele poze. Mâinile ei tremurânde căutau grăbite în grămada cu poze. Mintea-i strecura doar gânduri cu frânturi de poveste. Nu înțelegea unde îi era locul, de ce nu era în brațele mamei sale, de ce toți păreau atât de fericiți, iar ea nu exista. Șuvoaiele de gânduri ii împrumutau stări cumplite. Mintea-i patina ușor în zone periculoase. Un scârțâit ușor o trezi, într-un final, la realitate. Speriată, ascunse teancul de hârtii în spatele ei și-și șterse lacrimile. Era doar cățelușa lor, Heidi, care începea deja să se gudure pe lângă ea, crezând că va primi ceva. Doar că acum nu era unul din acele momente. Iși aranjă din nou hârtiile și pozele pe scândurile de lemn, ca pe o tarabă de anticariat și le analiză cu luciditate. Pe spatele fiecărei poze erau întipărite nume ciudate și indescifrabile. Acum bunica era undeva departe, și nu- i mai putea lămuri nimic. Dacă ea se trezea din lumea ei, risca să se sperie cu adevarat. Cu siguranță ca ar speria-o să vadă oameni care râd sau vorbesc singuri, conectați la niște fire pe care și le bagă în urechi, sau să-și vadă propria fiică sau nepoata la mii de kilometrii depărtare, pe un ecran mic, și să vorbească cu ea. Cu siguranță că i-ar fi greu să penduleze într-o eră atât de departe de ceea ce înseamnă astăzi ,,simplitate”. Doar că ea avea nevoie de buna acum, să-i explice ce se întâmplă, pe ce meleaguri îi bântuie identitatea, unde s-a născut și ce va face ea în viitor. In acel moment, în podul casei, viața a dat buzna peste ea pentru a o întreba ce va face. Nu era însă, capabilă să-i răspundă cu zâmbetul pe buze, așa cum o făcea până acum. Coborî scările în grabă pentru ai cere explicații mamei sale, care o privi ca o figură  rece, pierdută, neînțeleasă. Nu avea replicile la ea, și orice ar căuta în minte nu-și găsea cuvintele potrivite pentru a-i explica lucrurile. Dar ea o aștepta, sorbind-o din priviri până în ultimul minut, fără să insiste sau să o tragă de haine, cu nerăbdare. Acum părea că și-a pus masca serioasă și imită o figură de adult tras pe sfoară în afaceri.

-Nu-mi cere lucruri imposibile de explicat. Cum ai vrea sa fii în poză când tu încă nu te-ai născut?

Și acum rememorează aceste momente ca pe niște pasiuni stinse. Tânjește încă după mirosul lucrurilor învechite din podul casei în care copilărea.  Și de fiecare dată se așează pe o bancă și este spectatoare a propriei vieți.