Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
Directioneaza 2% pentru un altfel de jurnalism. Formularul poate fi descarcat AICI

În coasta dealului ce adăpostește vechiul cimitir, Biserica de lemn din Cehei vorbește despre îngeri și serafimi

Poate și datorită peisajului atât de frumos din jur, cu Măgura înâlțându-se aproape de locul unde a fost așezată, e una dintre cele mai frumoase biserici de lemn din Sălaj, chiar dacă, așa, privind-o de departe, pare a fi la fel cu celelalte biserici de lemn, și acestea, de altfel, niște bijuterii arhitecturale. Asta până ajungi lângă pereții vechi și, după ce le dai ocol, te oprești în dreptul gemulețului căruia îi lipsește sticla, te apropii de chenarul dreptunghiular gol, îți așezi capul sprijinindu-l de marginile lui și privești înăuntru. După ce te obișnuiești cu semiumbra dinăuntrul altarului, imaginile îngerilor și serafimilor de acolo au un efect liniștitor. Nu știu de ce, pentru că nu te privesc direct, așa cum o fac personajele din picturile altor biserici. Poate datorită zâmbetului lor, un zâmbet pe care cel care i-a pictat l-a făcut cald. Ori poate, după ce pictura a fost gata, căldura s-a așezat în zâmbet firesc, ca un semn că acolo, la Biserica de lemn din Cehei, poți să găsești liniște.

Din Câmpia, la poalele Măgurii

Așa se spune, deși nu există dovezi în sensul ăsta, că a fost adusă din satul Câmpia, aflat la vreo 20 de kilometri distanță, și așezată la poalele Măgurii, în secolul al XVIII-lea, în anul 1765, deși în stânga ușii de la intrare scrie, ori așa se poate distinge, 1763.

Biserica e în același loc și în 2018, atâta tot că acum, spre deosebire de acum 250 de ani, gardul care o împrejmuiește nu exista, și nici poarta de metal închisă, legată cu un lanț. Ori așa părea, că e închisă. De asta, am dat ocol gardului, căutând o altă intrare, apoi am căutat cu privirea pe cineva pe care să-l pot întreba cum pot să intru în curte, să ajung la biserică. N-a fost nevoie, o femeie, ieșind din casa aflată chiar lângă gardul bisericii, a lămurit situația:

”Api, bună ziua. Vreți să merețe la beserică? Că nu-i încuiată poarta, numa’ așe pare. Ni, că-i numa așe pus lanțu, să pară că-i încuiată, da nu-i. Ia, numa trajeți die cârligu ăla, i-a-șe ni, și să deschide și puteți mere la beserică. Da ‘lontru-i închis, numa dacă-l chem pe părinte să vă deștidă, că altăcum n-aveți cum intra ‘lontru”.

Am privit-o cum ridică cârligul pus numai așa, să pară că-i închisă poarta, și primul gând a fost: ”eu de ce n-am încercat să vad dacă e, într-adevăr, închisă?”. N-am încercat pentru că n-am vrut să forțez în niciun fel poarta, și mi s-a părut mai firesc să întreb pe cineva care știe ce și cum e cu lacătul de la poartă.

Am intrat în curte și am urcat dealul către biserică, și, până să apuc să privesc de aproape micuța construcție din lemn, Măgura Șimleului m-a întâmpinat cu un

Peisaj de poveste

E plină de farmec natura sălbatică a Măgurii, iar firele de fum care se ridică încet, ca și când, înainte de a dispărea, ar vrea să privească lumea dedesubt, au adăugat și mai mult farmec locului și asta a fost prima impresie: e cel mai frumos loc în care a fost așezată vreodată o biserică în Sălaj. Poate a fost doar datorită Măgurii îmbrăcate în iarnă, colinele ca niște movile uriașe sînt, la fel ca toată Măgura, de altfel, de poveste, mai ales așa, privind peste acoperișurile caselor, ca și cum te-ai întoarce, cumva, în poveștile copilăriei, ălea autentice și pline de tâlc ale lui Ion Creangă ori Ioan Slavici ori povestirile lui Geo Bogza. Și nu ar fi fost un alt loc mai frumos unde să fie așezată biserica asta de lemn, decât acolo, aproape de natura sălbatică a Măgurii. Și natura asta deosebită a deschis poarta sufletului mai tare decât orice altceva, așa că poate ea, natura, a făcut să văd bisericuța asta altfel, mai frumoasă.  Asta până am dat de ei, și i-am văzut

Zâmbind, îngeri și serafimi deasupra altarului

Și imaginea asta mi-a rămas întipărită pe retină, în minte, în suflet, și degeaba aș mai fi încercat să îmi mut atenția înspre altceva, ar fi fost de prisos. Lucrătura deosebită a bisericii, atât a exteriorului, mai ales ușa bisericii, al cărei cadru e foarte frumos sculptat și împodobit cu niște brâuri în relief, cât și a interiorului ar fi meritat să zăbovesc mai mult acolo, cu gândul și privirea. Pridvorul, care se întinde pe toată lungimea pronaosului și naosului, e constituit dintr-o succesiune de cinci stâlpi, frumos decorați, între care se intercalează arcade formate de contrafișele pridvorului, cuie de lemn cu capete decorative legând contrafișele de stâlpi. Și, pe lângă toate astea, picturile, atribuite zugravului Nichita, sînt altfel decât la celelalte biserici, bine păstrate și variate. Însă zâmbetul acela liniștitor al îngerilor și serafimilor…

Apoi, ca o contrapondere la lumină, tot privind pereții interiori, am văzut pictura asta, cea care, așa cum am aflat citind despre istoria bisericuței, înfățișează judecata de apoi. Acuma, scenele care reprezintă un personaj  – ”Răul” -, care îi chinuie pe oamenii ajunși la mila lui, au reușit, oarecum, să mă facă să uit zâmbetele pe care le-am descoperit deasupra altarul. Da, pentru a ține în frâu răutatea nativă a omului s-a inventat chestia asta (ori poate chiar există), cu Judecata de apoi, unde, dacă în viața asta nu ai trăit conform învățăturilor bisericești, o să ajungi în Iad. Însă asta nu face decât să confirme că frica de pedeapsa divină e ceea ce îl ține pe om pe linia de plutire, nu partea frumoasă. Iar asta nu sună deloc bine, ba chiar refuz să cred așa ceva.

Mi-am dezlipit privirea de la imaginea cu judecata de apoi și m-am întors la altar, acolo de unde îngerii și serafimii zâmbeau. Și linștea a învăluit, dintr-odată, locul și omul.

Cehei, sat vechi de peste 750 de ani

Locuitorii Ceheiului au fost iobagi care au stat în slujba cetății din Șimleu. În anul 1594, Cehei avea 4 porți și 4 case părăsite, apoi, în anul 1658, 26 de iobagi cu 4 case părăsite. În vatra satului de azi pământul era mai roditor, în plus, pe aici trecea și drumul sării, ce se îndreaptă spre câmpia de vest a Transilvaniei, pe drumul spre Uileac, Supur ori Carei. În anul 1669, 176 iobagi din Ceheiu trebuiau să transporte în clacă pentru cetatea Șimleului bulgări de sare și să dea ca dare doi boi grași. Prin recensământul din 1703 s-a constatat existența a 12 familii de iobagi și 13 locuri de case pustii, fiind menționată în anul 1713 “o moară cu oameni”, de unde, probabil, și denumirea Podul de Moară. În anul 1710 Ceheiul apare ca nelocuit, iar în anul 1720 se menționează existența a 8 iobagi și 8 clăcași cu un număr total de 144 suflete. În anul 1733, Ceheiul apare ca având 11 capuri de familie, toți iobagi, români de religie greco-catolică cu preotul Găvrilă, păstor sufletesc și învățător. O altă relatare afirmă că în perioada 1715-1720 abia erau 45 suflete în Cehei. Într-un raport întocmit la 31 decembrie 1831 se precizează că Ceheiul avea 292 locuitori. După opt ani, populația satului scade la 274 “greco-catolici care au biserică.

Tanti Eleonora

Am întâlnit-o după ce am plecat de la biserică și am luat-o pe ulițele satului, la nimereală. Nu ca să fac fotografii, nici ca să cercetez cine știe ce, ci doar așa, de dragul de a privi în jur, urcând, încet, cărarea către Măgură.

Venea pe uliță, într-o cămașă cu mânecile suflecate, încălțată cu niște papuci de casă din plastic, și cu un bidon cu apă în mână.

”Api, no”, a spus femeia, fără nicio altă introducere, ”ați fost dară la biserică? Așe-i că-i tare faină? Io, i-amu ni, am fost după apă, la izvor, acole ni, că nu-i departe. Api, știți că aci, pă vremuri, or fost mulți jidovi. Ia, acole unde-i movila aia, o fost crâșma a unui jidov. Săracii de ei, că tare greu le-o fost, cum îmi povestea mama me, că cum îi ține ca pă animale, i-acolo, unde-i amu gara. Io am citit și cartea aceie, care zâce cum îi țâneau în lagăre și îi băgau în trenuri. Io, vă spui drept, n-am putut citi tătă cartiea, că n-am putut, așe mi-o fost de milă. Or fost săteni care i-or mai ascuns, or fost care nu, și pă ăia care i-o găsât i-or băgat în vagoane. Săracii. No, dară zâceți că ați fost la biserică. Îi tare faină. Așe-i?”.

Da, biserica de lemn de la Cehei e tare faină. Iar locul unde a fost așezată, la fel. Datorită Măgurii, care, de acolo, din coasta dealului ce adăpostește vechiul cimitir, pare că se întinde până hăt-departe.

Ce face ca biserica asta să fie printre cele mai frumoase din Sălaj? Liniștea ei. O liniște pe care o găsești odată cu zâmbetul îngerilor și serafimilor pictați pe bolta altfel decât a altor biserci, între cele şase fâşii curbe care acoperă calota sferică a altarului.

  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__21_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__17_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__20_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__13_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__24_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__25_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__23_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__1_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__11_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__2_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__3_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__4_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__5_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__6_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__7_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__8_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__9_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__10_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__12_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__14_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__15_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__16_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__18_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__19_
  • biserica_de_lemn_cehei_salaj__22_

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*