DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

În Ciocănești am întâlnit un om

vladimirÎn expediția pe bicicletă din nordul României, de astă-vară, una din opriri, neplanificată, a fost în Ciocănești, un sat din județul Suceava. Iar întâmplarea – de fapt, ce-i aia întâmplare? – a făcut să oprim la pensiunea Vladimir, prima pe dreapta după ce intri în localitate, asta dacă ai traversat pasul Prislop. Acolo l-am întâlnit pe Vladimir. Simplu, “după vorbă, după port”. Însă unul dintre puținii oameni care mai există, încă, pe planeta asta. Pentru că majoritatea exemplarelor din rasa umană nu mai sunt de mult oameni, doar niște arătări umanoide, cu ceva urme de inteligență, atunci când trebuie să numere bani, și goi pe dinăuntru, ca niște cutii de conserve umblătoare, cu termenul de garanție demult expirat.

Vladimir. Încă de când a venit în întâmpinarea noastră l-am văzut, pe el, omul. Cald, deschis, radiind de bunătate. Pentru prima oară nici măcar nu m-a interesat ce preț are camera sau dacă e ok. Pur și simplu era firesc să rămânem acolo. Și am rămas. Apoi am întrebat de mâncare, unde am putea să mâncăm, că eram rupți de foame, după o zi de pedalat fără mâncare. “Păi, puteți să mâncați cu noi, ceilalți, că parcă am știut că urma să veniți, că am pus mai mulți ardei la fiert. Dar numai pe la opt jumate. E bine, puteți aștepta atâta, nu vă e prea foame? Că dacă vreți, vă găsesc ceva în bucătărie, să îmbucați între timp”. Am așteptat. La ora opt jumate a venit după noi, să ne cheme la masă. Jos, pe terasa simplă, construită de el în fața casei, acum pensiunea agroturistică Vladimir, erau doi germani. Poți să-i chemi și pe francezi la masă?, le spune el într-o engleză cursivă. Noi ne uitam deja unul la altul. Apoi vin francezii. Ne salutăm, se așază și întreabă ce este de mâncare. Vladimir, într-o franceză lejeră, de parcă ar fi vorbit în românește, le explică ce e ăla ardei umplut. Apoi, în timpul mesei, ca să înțeleagă toți ce are de spus, trecea de la franceză, la engleză, la română. Am rămas mască. Așa că, după ce am terminat de mâncat, l-am luat deoparte, să stăm puțin de vorbă. Și am rămas uimit. Și nu pentru că omul vorbea engleză – pe care a învățat-o singur, din necesitate – franceză și rusă, ci pentru omul care era.

Vladimir a terminat facultatea de mecanică, aeronautică, dacă îmi amintesc bine, dar nu a vrut la oraș. A venit aici, în Ciocănești, unde, de vreo șapte-opt ani a transformat casa în pensiune agroturistică. Apoi îmi zice că a fost și în străinătate, în Franța, fiindcă a vrut să facă un studiu al poeziei lui Lamartine, pentru că lui îi plăcea Eminescu, și a vrut să vadă de ce se asemăna atât de mult poetul francez cu cel român. Așa că a mers în Mâcon, satul natal al poetului, unde a intrat în vorbă cu localnicii, încercând să afle mai multe despre poet. Apoi îmi mai spune despre ceva sculpturi făcute de el, dar de care nu a prea mai avut timp, că el se ocupă de toate la pensiune. Îmi povestește despre turele de ski fond pe care le face prin munți, despre cum învață cum să facă să fie bine pentru turiști, să se simtă bine la el. Apoi îmi povestește despre cîinii lui. Trei câini ciobănești. Unul nu l-a crescut el, era al unui cioban de prin zonă, cîine care, odată, trecând pe lângă curtea lui, a intrat și n-a mai vrut să plece. Și a rămas acolo. În timp ce-mi povestește, afară se aude un strigăt de copil. Omul sare ca ars și o ia la fugă. Se întoarce după două minute și, văzându-mi nedumerirea de pe față, îmi spune că a fugit fiindcă “să nu cumva să fie ceva copil care să pățească ceva și să nu fie nimeni acolo care să-l ajute”. Și fiindcă tot am pomenit de câini, e prima dată când am văzut câini care să nu latre la oameni sau la alți câini. Și vorbesc aici de câini ciobănești. Însă, ca o extensie a lui, câinii au învățat să fie ca el, Vladimir, buni cu tot ce-i în jur. Iar omul nu se sfiește să-și arate dragostea față de câini. Greu de transpus în cuvinte bunătatea pură și fără limite a omului cult, inteligent și deschis pe care l-am găsit în Ciocănești. Când am plecat, ne-a mulțumit, bucuros ca un copil, pentru puținii bani primiți, apoi, aproape cu lacrimi în ochi, ne-a spus că i-a plăcut să fim acolo și că i-ar place să mai mergem la el. Ne-am îmbrățișat și am plecat, cu regrete, de acolo. În preajma lui, a omului Vladimir, simți ce înseamnă să fii om și pleci de acolo mai bogat sufletește.

Da, lumea asta e condamnată, pentru că e putredă pe dinăuntru, chiar dacă se înființează tot felul de cercuri, loje, cluburi care își zic umaniste, dar care nu fac nimic pentru ceilalți. Și m-am săturat de falsitatea așa-zișilor intelectuali cu pretenții de “stâlpi ai societății”, care știu să așeze cuvintele frumos, să dea bine, dar care sunt la fel de goi ca ceilalți, la fel de egoiști și la fel de nesimțiți. Dar știu să pozeze. Însă nici urmă de bunătate, de uman în ei. Însă, în Ciocănești, un sat de munte, există un om. Și, de-a lungul cărărilor mele prin viață, am mai întâlnit oameni. E drept, foarte puțini. Dar am întâlnit. Iar pentru asta, dacă voi fi pus vreodată în postura de a avea un cuvânt de spus, voi mai da o șansă umanității. Undeva, acolo, încă există bunătate, încă există suflet.




 
  

1 comentariu

  1. Anonymous says:

    Superba descriere a ,,omului” Vladimir , am citit cu reala incantare si parca m-ar motiva sa merg si eu prin acele locuri sa-l cunosc .Continuati sa descrieti ,,oamenii” pe care-i intalniti , asa vbom afla si noi despre ei.Multumesc.

Lasă un comentariu