Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

În cealaltă parte a privirii

De unde venim, unde mergem, cine sîntem noi, oamenii – ăstea-s întrebări de fațadă pe care unii, din când în când, le mai scot la iveală, în tot felul de întâlniri ori interviuri de dat cu părerea. Să fim serioși, pe care dintre cei care scot ”filosofia” la mezat îl interesează toate astea? Sînt doar chestii care dau bine, așa că de ce să nu le folosești, mai ales dacă sînt făcute, apoi, publice?

Întrebările, însă, rămân. Mai ales ”cine sîntem noi?” Acuma, pe scurt, în lumea asta obsesiv materială, superficială prin sine,  fiecare e suma percepțiilor celorlalți despre el. Dar asta-i doar așa, de suprafață. Iar chestia asta numită generic ”viață” are un mod ciudat de a-ți răspunde, câteodată, la întrebare.

Azi, în drumul meu, m-am oprit la trecerea de pietoni, așteptând să se facă verde, verde care s-a făcut roșu înainte să apuc să ies dintre nori. Am așteptat, deci, din nou, verdele. De cealaltă parte, mai era cineva care, la fel ca și mine, dar din alte motive decât norii, a lăsat primul verde să se transforme în roșu (ori cel puțin așa mi-am dat seama, odată ce am ajuns pe cealaltă parte).

Am trecut strada. În fața mea, o fată, stând nemișcată. Ridic ochii și îi întâlnesc privirea. În acel moment, întinde brațele și mă îmbrățișează. Un gest venit de nicăieri, care nu a lăsat loc de reacție, nu de alta, dar de ce să facă cineva așa ceva? E o lume în care așa ceva nu se face, o lume în care oamenii nu se iau în brațe pur și simplu. Adică, da, se iau în brațe, dar fără a se îmbrățișa cu adevărat. Acei puțini care chiar o fac de-adevărat sînt acei dintre oameni care au reușit să fie mai mult decât oameni, acei foarte puțini care mai pătrează îi ei urmele acelei lumi primordiale în care acea formă de energie numită suflet aprindea scânteia din fiecare.

Gestul m-a lăsat fără cuvinte. Și, de fapt, ce rost să fi avut cuvintele? Nici nu contează cine e acea fată care a făcut acel gest. De ce a făcut asta, e deja altă poveste, pe care poți să o conturezi în funcție de ce vrei să crezi, de ceea ce ți-ar plăcea să fie adevărul din îmbrățișare. Să fie partea trupească cea care a cauzat asta? Nici vorbă, pot fi așezat cu ușurință la categoria ”mai degrabă urât”. Și-atunci?

Poate că, uneori, cei ”mai mult decât oameni” sînt purtători, chiar și pentru moment, al unui gest, a unor emoții venite din afara noastră, a unor prieteni din necunoscut, și ăsta e felul prin care acei prieteni pot să îți spună, chiar și printr-un simplu gest: ”te văd”. Poate ăsta e felul lor de a te ajuta să mergi mai departe, să faci ceea ce ți-e greu să faci, să accepți ceea ce ți-e greu să accepți. Cine știe? Și nici nu contează. La urma urmei e vorba despre ce vrei să crezi, ce alegi să crezi.

Am rămas pe loc, privind acea fată cum se îndepărtează, fără a privi înapoi, ca și nici nu și-ar fi dat seama de gestul făcut. Ori poate tocmai pentru că și-a dat seama. Și tot drumul până când am ajuns acolo unde vroiam să ajung, m-am gândit la asta. Nu neapărat la fapta în sine, ci la ce-ar însemna dacă oamenii și-ar da seama că un simplu gest, la fel ca acea îmbrățișare de pe trotuar, ar putea să schimbe ceva. Ceva care să conteze, în toată povestea asta cu întrebări de genul ”cine sîntem?”. Un simplu gest, chiar și față (ori mai ales) de un necunoscut poate să fie chiar mai mult decât un răspuns, poate fi acea parte care ne apropie de ideea de lumină. Și nu acea lumină de care se pomenește de ouă ori pe an, De Paște și de Crăciun, când, brusc, oamenii ”devin mai buni”. Nu. Ci acea lumina pe care o poți vedea când în cealaltă parte a privirii există cineva care, la fel ca și prietenii din necunoscut, îți spune: ”te văd…”

Print Friendly
Share

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*