Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Împărăția frumosului. Micul munte de lângă Stârciu, o splendoare a naturii. A paisprezecea tabără SPS

Are doar câteva sute de metri înălțime coama asta de munte, însă odată ajuns acolo, sus, ai impresia că te afli în vârful lumii și că, dacă ai reuși să îți iei zborul, o să poți să vezi, de acolo, de deasupra acelui ”vârf de lume”, tot Pământul.

De jos, mergând pe drumul care leagă Buciumi de Stârciu (unul din cele mai frumoase drumuri sălăjene), peisajul e frumos, verdele pantelor abrupte îți fură privirea, însă de abia când urci pantele ăstea îți dai seama de adevărata frumusețe: panorma superbă pe care poți să o cuprinzi cu privirea, în orice direcție te-ai uita.

E unul din cele mai frumoase locuri din Sălaj. Un loc pe care ca să-l descoperi, trebuie să ajungi acolo, sus, față în față cu muntele, chiar și așa mic cum e. Și apoi, frumusețea nu stă în cât de mare e muntele, nici în cât de lung e drumul către vârf, nici în cât de greu e de ajuns acolo. Ba, din contră, frumusețea ascunsă, cea pe care nu o poți ghici de pe drum, ori nu o găsești pe internet la categoria ”cele mai frumoase locuri de vizitat”, e cea care îți oferă senzația că ești în cel mai frumos loc din lume. Tocmai pentru că ai ajuns acolo nu pentru că ai știut unde o să ajungi, ci pentru că ai lăsat natura să te ghideze pe cărări nebătute ori către destinații necunoscute, nemarcate pe harta ”celor mai frumoase locuri de vizitat”. Frumosul e, până la urmă, cred, direct proporțională cu emoția creată de descoperirea unui loc din lume (oriunde ar fi), iar apoi, de emoția reîntâlnirii cu acel loc. Atunci când doar te conformezi unor ”indicații”, și mergi într-un loc sau altul pentru că e un loc unde ți se spune că trebuie să mergi, emoția ”primei dăți” lipsește, ori dacă există, e ca urmare a sentimentului de ”am făcut-o și pe asta!”, un fel de bifare pe agenda proprie a locurilor despre care ți se spune că ar fi de vizitat. De asta, unii, cei mai mulți, sînt excursioniști, iar alții, puțini, foarte puțini, sînt exploratori. Excursioniștii au nevoie de superlative, de rezonanță a denumirii unui loc, atunci când își aleg destinația. Exploratorii sînt mânați de curiozitate, de bucuria de a fi liberi să meargă oriunde i-ar duce pașii.

Lângă niște pini, a 14-a tabără

Am ales locul în care să mergem în tabără (de fapt, nu locul, ci zona) sâmbătă dimineață, atunci când am pus bagajele în mașină, apoi am scos harta și am arătat cu degetul: ”Uite, vezi, cam în zona asta aș vrea să mergem”. Acuma, zona fiind una mare, ne-am zis că sigur o să găsim un loc în care să așezăm cortul, în care să fie și frumos și liniște.

Am ajuns la Buciumi, apoi am luat-o pe drumul ce duce peste dealuri către Stârciu, unul din cele mai frumoase drumuri din Sălaj, un drum pe care am mai fost acum vreo doi ani, într-una din aventurile Descoperim Sălajul.

Să ridici tabăra pe pantele abrupte nu e tocmai indicat, plus că turmele de oi s-au cam înmulțit în zonă, și e destul de greu să pui cortul într-un loc care să nu fie în calea oilor și, mai ales, a câinilor. Câini care sînt agresivi, chiar foarte agresivi cu oamenii, iar aici e vina strict a ciobanilor, pe care îi cam doare undeva că dulăii sar la orice mișcă, că e animal sălbatic, că e om. Adică, prădători naturali care să atace turma de oi nu sînt în zonă, ori se întâmplă foarte rar. Și atunci, de ce să ții 6, 7 dulăi care, atunci când sînt mulți, se comportă ca o haită și atacă cam orice mișcă?

Am găsit o pajiște frumoasă, aproape de satul Stârciu, lângă niște pini, și chiar dacă, în vecinătatea drumului, urmele oilor erau prezente, totuși, dat fiind că mai către capătul pajiștii urmele lipseau, ne-am așezat tabăra acolo. Un loc frumos și liniștit, de unde ai și o priveliște pe măsură. Numai bun pentru relaxare.

Odată așezată tabăra, pentru că, deja, eram cu ochii tot la coama muntelui, am pornit la drum. Cu entuziasm, ca de fiecare dată (natura e frumoasă oriunde ai fi, așa că entuziasmul e pe măsură), însă nici nu ne-ar fi trecut prin minte că, odată ce urci panta abruptă, dincolo de drum, frumosul o să ne lase cu gura căscată de încântare.

”Vârful de lume” al micului munte

Am crezut că am văzut ce era de văzut, după ce am cutreierat dealurile ăstea aproape o zi întreagă, acum vreo doi ani, așa că, atunci când am luat-o la pas, urcând panta abruptă, nu ne așteptam la cine știe ce, doar o ieșire frumoasă, relaxantă, în natură. Însă, pe măsură ce urcam și priveam în jur, peisajul – și cel din imediata apropiere și cel de hăt-departe – ne-a făcut să ne oprim de multe ori și să exclamăm: ”Ce frumos!”. Iar când am ajuns pe ”vârful de lume” – așa cum am numit, imediat, coama de munte care, așa, proțăpiți în vârful ei, părea că e ditamai vârful de munte, iar efectul pădurilor de pe celălalt versant, chiar din dreptul ochilor noștri, a amplificat și mai tare senzația. Da, nu am urcat foarte mult până acolo, și nici nu e cine știe ce înălțime, însă senzația că ești pe un vârf de lume a fost cât se poate de reală. Mai ales când, la un moment dat, auzind un uliu și căutându-l cu privirea pe cer, l-am văzut zburând undeva sub noi.

E o încântare locul ăsta! Și urcând și mai sus, pe următorul vârf, coama muntelui de pe care tocmai plecasem plini de încântare părea o spinare de dinozaur. Și zău că ne așteptam, dintr-un moment în altul, să se trezească și să ne ia și pe noi cu el.

De multă vreme nu am mai fost atât de încântat de un peisaj. Un peisaj superb! Acuma, mulți ar putea să strâmbe din nas: ”Bine, mă, ce mare lucru? Du-te în Retezat ori Făgăraș ori Piatra Craiului. Acolo să vezi tu munte.”

Da, muntele e magic, și am bătut aproape toți munții României, la pas ori cu bicicleta, și în fiecare loc am gustat din plin farmecul muntelui. Însă, atunci când mergi pe munte, te aștepți la acel peisaj, la stâncile mărețe, la vârfuri semețe, la tăuri misterioase, la brâne care te provoacă, la peșteri… la tot ceea ce înseamnă munte. În Sălaj, însă, frumusețea naturii apare de te miri unde, dintr-un loc care nu ”anunță” cu nimic cum că acolo ar exista frumusețile ăstea. Și, ca atare, locurile ăstea frumoase ale Sălajului te surprind, sînt ca niște cadorui pe care nu le-ai așteptat, fie că ești un montaniard get-beget, fie că ești un simplu trecător prin acele locuri. Evident, dacă îți place natura.

Da. E o încântare locul ăsta, muntele ăsta mic de lângă Stârciu.

În natură nu există ură

Lumea oamenilor e plină de ură. Oamenii se urăsc din simplul motiv că nu sînt la fel. Iar ura asta e ridicată la rang de virtute, și, pentru a-și satisface setea de ură, sînt în stare de orice. În natură nu există ură, chiar dacă oamenii își cară, mai nou, ura cu ei până pe cele mai înalte vârfuri ale munților, doar așa, ca să fie la vedere. Pare că e motivația supremă de a fi: cel care nu e la fel ca ei, să sufere, ori, dacă se poate, să moară. Nu contează că celălalt e prietenul, mama, soțul ori soția. Dacă nu e cu ei, clar, e împotrivă. Și atunci trebuie să dispară. În lumea oamenilor nu există nuanțe de culori. Dacă nu e alb, sigur e negru, chiar dacă verdele celuilalt e vizibil de pe lună. Tot ce contează e vanitatea asta murdară, atotcuprinzătoare a omului.

În natură nu există ură.

Nici chiar când te atacă câinii care însoțesc turmele de oi. Furie, da. Ură, nu.

Eram la câteva zeci de metri de locul unde era cortul, când am auzit un lătrat. Apoi, mai mulți câini lătrând isteric. Mi-am dat seama că erau câini de la ceva turmă de oi, doar văzuserăm nelipsitele ”bomboane” lăsate de oi în urma lor, așa că am luat-o la fugă către cort. Iar când am auzit-o pe Gina strigându-mă, mi-am dat seama că dulăii dădeau să o atace. Am prins viteză instantaneu, am urcat mica pnta către cort de parcă era o trambulină și m-am îndreptat către câini, gata de înfruntare. Când m-au văzut, s-au oprit din lătrat, apoi, câinele din față, liderul, care începuse să scurme pământul, de zici că era un taur furios, a dat semnalul de atac. Am luat repede bâta mea din lemn de corn, și, deja aproape văzând negru în fața ochilor (adică de ce să ataci, parcă era cum că e cel mai bun prieten al omului) m-am îndreptat hotărât către ei, spunând sec: ”No, haidați!”

S-au oprit din lătrat brusc. Apoi și-au băgat cozile între picioare și au plecat de unde au venit.  Au apărut, din nou, ceva mai târziu, după vreo 4 ore, de data asta însoțiți de turma de oi și cioban. Și pentru că de data asta erau ”la datorie”, au venit lătrând, mult mai domol, către noi, dar fără a mai scoate colții la vedere și fără spume la gură. Ba chiar, tot învârtindu-se pe lâmgă noi, parcă erau niște cățeluși nevinovați. Mai ales când îi mai admonestam, atunci când erau mult prea curioși și se apropiau de lucrurile noastre.

Câinii, ca și câinii. Dar ciobanul? N-a dat niciun semn că l-ar interesa că cinci dulăi sar la niște oameni aflați pe pajiște, el vorbea liniștit la telefon. Nu i-a chemat și nici nu a încercat să-i liniștească. Pur și simplu nu i-a păsat. Și aici e adevărata problemă, la ciobani, cei care țin mulți câini pe lângă oi, în zone în care nu e justificat numărul câinilor. Îi hrănesc când își aduc aminte și îi învață să fie răi. Și-atunci, la ce să te aștepți când te întâlnești cu turmele de oi? Și sînt foarte multe cazuri de oameni (să nu mai vorbesc de căprioare sau alte animale sălbatice)  atacați de câini, cu ciobanul ridicând nepăsător din umeri. Pentru că nu-i trage nimeni la răspundere. Și uite așa, cu ciobanii ăștia din zilele noastre, se cam duce naibii totată povestea aia faină cu mioriță laie, laie bucălaie.

Lângă pini

Noaptea a plouat, după o serie de fulgere timp de vreo oră, niște fulgere care veneau din toate părțile. Era norul mic și negru pe care-l văzusem de pe munte tot învârtindu-se deasupra zonei ăsteia, când într-o parte, când în alta. După ce s-a săturat de fulgerat, și după o ploaie destul de consistentă, și-a văzut de drumul lui. Și odată liniște, am auzit căprioarele trecând foarte aproape de noi, în drumul lor către firul de apă din apropiere.

Dimineața ne-au trezit niște zgomote ca niște șfichiuituri ca de bici. Niște veverițe aveau chef de joacă, așa că își învârteau cozile ca niște moriști, chicotind când într-un copac, când în altul. Aveau chef de joacă. Și de ce nu, soarele era deja pe cer, încălzind pădurea.

Am renunțat la traseul pe care ni-l propusesem seara. Nu de alta, dar era atât de plăcut acolo, lângă pini, încât nu ne-a  mai venit să plecăm de acolo. Așa că am rămas cu lectura și muzica, acolo, pe pajiște, până către seară, atunci când am pornit către casă. Și am savurat timpul petrecut acolo. Nu neapărat pentru liniște, ci pentru energia asta pe care natura o împarte, generoasă, cu cei cu drag de ea. Pur și simplu.

  • starciu_tabara14_sps__8_
  • starciu_tabara14_sps__34_
  • starciu_tabara14_sps__36_
  • starciu_tabara14_sps__15_
  • starciu_tabara14_sps__18_
  • starciu_tabara14_sps__57_
  • starciu_tabara14_sps__31_
  • starciu_tabara14_sps__52_
  • starciu_tabara14_sps__1_
  • starciu_tabara14_sps__2_
  • starciu_tabara14_sps__3_
  • starciu_tabara14_sps__4_
  • starciu_tabara14_sps__5_
  • starciu_tabara14_sps__6_
  • starciu_tabara14_sps__7_
  • starciu_tabara14_sps__9_
  • starciu_tabara14_sps__10_
  • starciu_tabara14_sps__11_
  • starciu_tabara14_sps__12_
  • starciu_tabara14_sps__13_
  • starciu_tabara14_sps__14_
  • starciu_tabara14_sps__16_
  • starciu_tabara14_sps__17_
  • starciu_tabara14_sps__19_
  • starciu_tabara14_sps__20_
  • starciu_tabara14_sps__21_
  • starciu_tabara14_sps__22_
  • starciu_tabara14_sps__23_
  • starciu_tabara14_sps__24_
  • starciu_tabara14_sps__25_
  • starciu_tabara14_sps__26_
  • starciu_tabara14_sps__27_
  • starciu_tabara14_sps__28_
  • starciu_tabara14_sps__29_
  • starciu_tabara14_sps__30_
  • starciu_tabara14_sps__32_
  • starciu_tabara14_sps__33_
  • starciu_tabara14_sps__35_
  • starciu_tabara14_sps__37_
  • starciu_tabara14_sps__38_
  • starciu_tabara14_sps__39_
  • starciu_tabara14_sps__40_
  • starciu_tabara14_sps__41_
  • starciu_tabara14_sps__42_
  • starciu_tabara14_sps__43_
  • starciu_tabara14_sps__45_
  • starciu_tabara14_sps__46_
  • starciu_tabara14_sps__47_
  • starciu_tabara14_sps__48_
  • starciu_tabara14_sps__49_
  • starciu_tabara14_sps__50_
  • starciu_tabara14_sps__51_
  • starciu_tabara14_sps__54_
  • starciu_tabara14_sps__55_
  • starciu_tabara14_sps__56_
  • starciu_tabara14_sps__58_

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*