DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Ierni cu bunica. Școala, nuiaua și tabla înmulțirii cu 5

Văd știri cu un sat pierdut în munte, unde vreo șase-șapte copii străbat kilometri prin zăpada de-o juma’ de metru ca să ajungă la școală. Gecile lor sunt singurele puncte colorate într-o pustietate albă. Gândul îmi fuge la bunica și la Mirșidul copilăriei ei. Nu e pierdut între culmi muntoase și nici școala nu e la dracu’-n praznic, dar omăt mare îmi zicea că a prins și mai știu și că erau săraci, deci nu aveau mare lucru de îmbrăcat.

– Cum era, buni, iarna, când trebuia să mergeți la școală?

– Apoi cum să fie? Tăt ca vara, numa’ că era omăt mare și era frig. Luam dimineața străițuca-n spate și haida, haida!

– Apucați să mâncați înainte?

– Da’ sigur! Că doară acolo nu ne dădie mâncare, mancam în pauză ce ne punie de acasă în străițucă și atâta tăt.

– Ce vă punea de acasă?

– Apoi tătdeauna era la fel: o bucată de mălai pocălit  într-o cârpă ori o ștergură mnicuță, curată. Rar se întâmpla să avem cu noi un colțuc de pită.

– Și-atâta tot aveați în straiță?

– Ba nu! Avem un penar de lemn, iară în el creioane.

– Uau! Aveai penar? De unde îl aveai?

– Măicuța mi l-o fo’ cumpărată, de la bold. O dată, înainte să încep eu școala, o luat mai puțin petrol pentru lompă și nu o luat zahăr defel, de o putut să-mi ieie penarul. Tăt ea, săraca, mi-o făcut dintr-o bucată de pânză străițuca și i-o împletit în trei, tăt din pânză, așe ca on fel de toartă, de o petreciem pe după cap.

– Și la cât trebuia să fiți la școală?

– La 8! Ieșeam pe portiță, coboram pe Calea Zălaului și o luam pe uliță-ncolo, da’ ne strânjem o grămadă până la școală, că doară nu am fo’ numa’ eu! Merem tăți laolaltă, haida, haida, ieșiem în drumu’ mare pe unde stă amu leli-ta Mărie Poștășița și de-acolo o luam în jos, către școală. De bugăte uări când era omăt mare ne bulgărem și ne împinjem până ajunjem, de eram tăți uzi pe haine. Trebuie noi să ajunjem pe ora 8, da’ nu mai știe nimeni nimic de ceas, când ajunjem, ajunjem.

– Cum erați îmbrăcați?

– Apoi ți-am mai zis! Avem spăcel de pânză, cămășucă tăt de pânză, iară deasupra on uioș, iară în picioare avem boconci peste ciorapi patent, legați cu gumă peste genunchi. Legam năframa bine să nu intre frigul la urechi și bine era!

– Și cum era școala pe atunci? Am citit că prima clădire a fost construită în 1930, următoarele două în 1945 și 1949, iar ultima în 1962.

– Așe ceva cred că o și fost! Eu m-am dus la școală în 1946. Învățam acolo într-o clădire. Acolo la școală stătea și învățătorul nostru, îl chema Chelement Mureșan. Era din Brebi și și-o fost adusă aici la noi și nevasta cu doi pruncuți mnici, mai mnici ca noi. El cu nevasta aici îs și îngropați, în temeteu.

– Și cum era în clasă?

– Erau două rânduri de bănci, unul la fereastră, unul la perete, aproape de catedră. Eu am stat în prima bancă, în rândul de la perete. Stătiem cu Viorica lu’ Silaghi – foarte, foarte deșteaptă era! Îi mere mintea brici! Cea mai bună era din tătă clasa! Prima!

– Și dumitale?

– Eu? Uăh,  eu nu am fost bună defel!  Prima eram la jocuri și la prostii, da’ când trebuia să-nvăț, nu se lega nimic de mine! O dată, ne-o dat să învățăm în pauză tabla înmulțirii, eram deja clasa a treia. Mie mi-o picat de învățat tabla înmulțirii cu 5, bat-o soarele! Atâta am tăt citit, da’ numa’ nu-mi stătea în cap! Și-atunci ce mi-o vinit în minte? M-am apucat și am scris-o pe tătă cu creionul pe bancă. După ce-o vinit învățătorul din pauză, ne-o rădicat în picioare să zicem ce-am învățat. Prima dată Viorica, ei îi picase tabla înmulțirii cu 9. Ca pe apă o zis-o, nici nu s-o oprit, tăt o știut! Apoi m-o rădicat pe mine, eu m-am apucat să citesc de pe bancă. Și zice învățătorul: «Dar ridică sus capul!». Ce să-l ridic? Că doară când îl ridicam, nu mai putiem zice nimica! Și odată o vinit învățătorul lângă mine să vadă ce-i și-atunci o văzut cum îmi scrisesem eu pe bancă!

– Și ce a zis?

– Nu mai țin minte ce-o zis, ce n-o zis, da’ când mi-o tras vreo două cu nuiaua în palmă, mi-o țiuit urechile! Numa’ stele am văzut!

– Te-a lovit?

– No da’ cum? Doară nu m-a mângâie pe cap că am scris tabla înmulțirii cu 5 pe bancă!

– Greu, buni, cu școala și bătaia!

– Greu și cu tabla înmulțirii! Da’ și acuma mi-o amintesc  pe Viorica lu’ Silaghi, ce frumos și clar o zis-o! Era foarte deșteaptă, așe o învățat de bine, că după ce am terminat patru clase în Mirșid, s-o dus mai departe la școală în Carei. O făcut acolo un an, apoi o vinit acasă, ne-o văzut pe noi, s-o gândit că dacă rămâne la școală nu a putie începe a mere la danț, cum ne făciem noi planuri, și cum nici nu i-o plăcut la Carei, nu s-o mai dus. O intrat în danț deodată cu noi, restul fetelor, și când i-o vinit vremea, s-o măritat în Ortelec. Da’ nu oi uita niciodată cum era ea prima din clasă, iară de mine nu se prinde nimica. Eram prin clasa a treia, da’ putiem fi într-a-ntaia, așe rău se prindie!

– Dar când trebuia să scrii scrisori la mătușa Mărie, în Brașov, ori la nana – sora dumitale, Lodovica, în Anina, îmi amintesc că-ți plăcea să scrii!

– Aia da, mi-o plăcut. Și să citesc mi-o plăcut, da’ numerele nu. Tare greu era când trebuie să ne faciem lecțiile acasă, temele – cum ziceți voi. Nu avem noi când să le facem, noi am fost de mnicuțe pe hotar ori trebuie să ajutăm la depănat, la tors, nu era vreme mai defel de lecții. Când mai apucam să le faciem, le făciem cum putiem.

– Nu știa buni Carolina să te ajute?

– Măicuța o fost o femeie tare deșteaptă, chiar de făcuse numa’ două clase. Știa bine ungurește, iar după război, o rupe umptic și pe rusă, și pe nemțește. Da’ și să fi știut să îmi arate la lecții, nu ave când, că ea o fost sprijinul casei. O fost și mamă, și tată, așe că eu o trebuit să mă descurc singură la lecții.

– Ce ți se părea cel mai greu?

– Apoi când o vinit ordin să învățăm rusa, arz-o focul de rusă! Și cu numerele mă canoniem tare. Moșucu’ stătie pe laița lui, își croie obdiele, eu mă canoniem la lompă cu numerele. Și-apoi văzând că nu le dau de rând, numa’ zicea moșucu’ «no, lasă, tu fată, că a vini Crăciunul și om tăie porcu’ și-om unje atunci școala ceie c-on dărab de clisă».

– Și nu-ți venea să râzi când îl auzeai zicând așa?

– Îmi vinie pe sărăcia! Eu aș fi uns școala și cu clisă, și cu cârnați, și numa’ după aceie aș  fi dat-o la câini, să știu c-am scăpat sigur de ea!


...

niciun comentariu

Lasă un comentariu