Direcţionează 2% pentru un altfel de jurnalism.
Formularul poate fi descărcat AICI
|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Ierni cu bunica III

Odată găsită noua noastră locuință in Bayern, unde ne vom muta curând, am revenit la Zalău pentru câteva săptămâni.

Față de zăpadă din sudul Germaniei, aici am găsit grade plus și o vreme molcoma și îmbietoare. Am făcut cafea pentru mine și buni. Ii pun lapte și zahar, amestec încet și o întreb: – Auzi, buni, mai tine mult iarna? -Ehei, apoi știi cum se zice, că fie iarna cat de rece, numa’ Februar de-ar trece. Știu cum se zice, pe-afară cu Februarie nu am uitat-o niciodată. Mă uit afară.

Pentru unii, deja a venit primăvara. Pentru mine clar nu. Mai țineți minte cum cântau aia de la Holograf ca “Primăvara începe cu tine”? Ei bine, pentru mine primăvara începe in fiecare an cu dealul unde sunt așezate grădiniță și școala din Mirșid.

Eu am început sa merg la grădi in Mirșid, totul a ținut vreo 6 luni, după care ai mei m-au mutat la cămin, in Zalău. Indiscutabil, in meciul imaginar dintre cele doua, grădiniță mica, cu puține încăperi, din capătul opus al satului, câștigă detașat. Acolo cunoscusem eu primăvara, s-a întâmplat cu 33 de ani în urmă si mi-a rămas în minte ca un timp nespus de frumos. Intâi și întâi, trebuie precizat că aveam 3 ani. Eram de înălțimea unui hârleț, tunsă exact ca o fântână si îmbrăcată zilnic de bunica cu pantaloni tricotați, roz ori roșii, peste care imi punea uniforma de grădi, aranjându-mi cu grija funda roșie la gât. Educatoarea venea in fiecare dimineață sa culeagă copiii din fata porților. Era tânără și avea bucle negre și zâmbea mult. Avea mereu cuvinte bune pentru ceata de copii pe care, încolonați câte doi de mănuță, îi ducea la grădi. Eu eram primul copil colectat, pentru ca locuiam cel mai departe, la vreo 2 kilometri. Aveam o gentuță de lac roșu, pe care era desenată o rățușcă galbenă, in care buni îmi punea mâncarea.

Educatoarea mă lua de mână și porneam. Pe drum, ni se alăturau și restul copiilor și cumva, cumva, educatoarea forma perechi de mână în mână. Cum eu mă ținusem de ea, iar restul erau oarecum frați ori veneau de pe aceeași uliță, prima varianta de pereche era undeva la mai bine de jumătatea distanței. Zic varianta, pentru ca fetita asta căreia educatoarea ii zicea sa se prindă de mână cu mine refuza mereu. Cred că nu ma plăcea, iar refuzul ei și îndărătnicia ei de a fi pusă lângă alte fetițe mi-au făcut-o și mie antipatică pe veci. Nu știu cum o cheamă, în capul meu a rămas ca fiind fata-care-nu-vroia-sa-se-tină-de-mână-cu-mine. Așa că mai așteptam câteva sute de metri, până dintr-o casă așezată sub o costișă ieșea Roxana Zbangului. Era toată ochi de spiriduș si o claie de bucle, ce ieseau adesea din codițe. Eu tăcută si rușinoasă, ea plină de giumbușlucuri și schimonoseli. Cu ea de mana eram și in ziua când educatoarea ne-a scos din sala de clasa sa vedem primăvara in pădure. Pentru cine nu știe, in spatele grădiniței din Mirșid se întind păduri ce trec dealurile către Moigrad si care, in apropierea satului, se desfac în niște crânguri superbe. Acolo ieșisem in ziua aia sa culegem brebenei si furculița paștelui.

Era călduț bine afara, era verde in jur si pădurea era înmugurită. Si mai era si o poezie pe care educatoarea abia ne-o spusese, ceva cu un sturz galben aurit, salutare primăvara, timp frumos, bine-ai venit. Mi se părea nespus de frumos totul. Mi se părea că versurile poeziei s-au așezat peste pădure și ca gata, odată ce s-au așezat, primăvara chiar a venit de-a binelea.

De 33 de ani, așa începe primăvara pentru mine. Trebuie să fie călduț, mult verde, și eu să mormăi doar pentru mine cuvintele cu sturzul ala aurit. Dacă astea trei nu se potrivesc, e încă iarna. E ciudat cum unele chestii le luam de mici și le repetăm, conștient sau inconștient, ani în șir. Buni zice ca asa e făcut omul, sa învețe deprinderi de mic și să le poarte mai departe.

– Ca Tibo-Tibo?, întreb eu punând cafeaua jos și uitându-mă repede la bunica.

– Doamne, cum nu-ți dai de rând! vine răspunsul și ne înfundă răsul.

Tibo-Tibo asta e oarecum legat tot de copiii de la grădinița din Mirșid sau de o parte de ei. Se întâmpla mai tarziu, când eu aveam vreo 7 ani și soră-mea, Ale, 3. Era toamnă morocănoasă, cu frig scârțâitor prin frunzele viei unde ai mei culegeau strugurii. Nu eram singurii adunati la suretit în ziua aia rece. Vreo 20 de metri mai încolo, o familie maghiară, tot din capătul de sus al Mirsidului, adună strugurii in coșuri mari de răchită. Cu ei, o mână de copii voioși si zgomotosi, pe care îi stiam macar partial din vremea grădiniței. Și se insera, iar frigul pișca tot mai rau din obraji. Ei aveau un foc aprins, unde coceau cartofi pe care îi întorceau pe toate partile.

Eu cu Ale aveam pancove si mâini înghețate. Simplu de tot, buni ne-a dus la focul vecin si a cerut voie să ne lase acolo puțin. Prietenia s-a legat instant, asa cum se intampla cand e vorba de copii. Împărțind pancove si cartofi de-a valma, amestecând cuvinte in romana si maghiară, in jurul unor flacari ce țineau la distanță răcoarea înserării. Și printre râsete cu grămadă, am început să cântăm. Cântec după cântec, până am ajuns la unul pe care nu-l stiam. Cu Tibo-Tibo. Care avea nevastă și era nevasta lui, o bătea seară de seară și o agăța în cui. La fel făcea si cu copiii, că Tibo-Tibo avea și copii. Și avea și mașină și era mașina lui, dar cu asta nu-mi amintesc ce făcea. Cert e ca noi cântam de Tibo-Tibo asta, scuturând din umeri Cum fac babuinii. Ce-i drept, scuturatul din umeri se potrivea de minune cu comportamentul de 2 lei al lui Tibo-Tibo, deși pe vremea aia nu gândeam noi asa departe. Noi râdeam lălăind toîi melodia trăznită și ritmată, fără să o analizăm prea mult.

La câteva zile după, cand eu si Ale ne jucam într-un colț al casei, buni m-a auzit.

– Mihaela, ce cânți tu acolo?

– Cant cu Tibo-Tibo! Și repede m-am înființat în fața bunicii, unde, dând din umeri ca babuinii, i-am cântat isprăvile marlanesti pe care le făcea stimabilul.

Bunica m-a ascultat până la capăt și apoi s-a uitat lung la mine. Eu eram mândră de prestația mea, cand o aud pe buni decretând:

– Mihaela, cântecul ăsta îi rău!

– De ce îi rău?

Buni s-a uitat o clipă pe fereastră, apoi s-a aplecat cât să ajungă la înălțimea mea, mi-a luat mânuțele mele mici în mâinile ei bătătorite, și mi-a explicat privindu-mă direct in ochi:

– Dacă eu iau o botă și te bat bine, și apoi te agăț in cui, ție ti-ar plăcea?

Pfiuuu botă, bătaie și agățat în cui. Pe primele două le știam și nu-mi plăceau defel, aia cu agățatul în cui era ceva nou, dar nu suna defel bine.

Buni are doar patru clase, dar are un fel aparte de a mă învăța lucruri, un fel de înțelepciune țărănească, așa cum numai la sat am întâlnit. Exemplul de acum 30 de ani și cum m-a facut să mă pun în papucii celuilalt a funcționat perfect, deși buni mea nu a citit niciodată cărți de psihologie.

– Nu mi-ar plăcea!

– Mno, atunci te rog eu din tot sufletul meu să nu mai cânți cântecul ăsta niciodată!

Și nu l-am mai cântat, dar de uitat nu l-am uitat. Când ajunsă la liceu și fascinată de limba franceză, am dat peste numele francez Thibeault, m-am întrebat instant dacă Tibo-Tibo n-o fi fost de fapt Thibeault-Thibeault?

Nu am pomenit nimănui de Tibo vreme de trei decenii. Dar la fiecare 2-3 ani, o întreb brusc pe buni:

– Buni, îl mai știi minte pe Tibo-Tibo?

– Nu te-am rugat să nu mai pomenești de el? Doamne, cum nu te astâmperi!

Ahahahaha! Deci n-a uitat nici ea de idiotul de babuin! E ca un joc ce-l știu doar eu și buni și la care o dată la câțiva ani îi dăm amândouă Checked! Ahahahaha! Bun! Bun!

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*