Direcţionează 2% pentru un altfel de jurnalism.
Formularul poate fi descărcat AICI
|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Ierni cu bunica II

Azi la cafea, buni mi-a spus că se descurcă mai bine cu cadrul și merge mai ușor. Învață sa umble iar, după ce toamna trecută a căzut și și-a fracturat șoldul. Cum e și frig, si sta mult in casă, are timp destul ca să ne bem cafeaua împreună, în fiecare dimineață, la telefon. Eu în Apfledorf, în Bayern, ea în căsuța din Mirșid. Mereu ne începem poveștile cu noutăți meteo și le sfârșim cu te miri ce.

Așa am făcut de când mă știu cand e vorba de buni. Poveștile noastre s-au legat întotdeauna foarte ușor, ca de la sine, și nu mă plictisesc niciodată, chiar dacă se întâmplă să vorbim despre aceleași lucruri de mai multe ori. Poate ușurința asta vine din faptul că și demult, demult, când îmi număram vârsta pe degete, îmi plăcea teribil să o ascult. Și pe ea, pe buni Ana, dar și pe străbunica, pe care o chemam buni Carolina.
Mai ales iarna bunicile aveau o puzderie de povești, pe care ni le spuneau mie și soră-mii Ale când ne ocupam mâinile cu treburi mărunte, gen desfăcut păstăi de fasole, frecat știuleți de porumb, depănat sau alte activități unde puteau lucra împreună mâinile lor pricepute și bătătorite de greu și mânuțele noastre de copii, cu unghii roase până în carne.

Și mie și soră-mii ne plăceau după-amiezile astea. Stăteam turcește în jurul coveții ori a sacului cu mălai, iar poveștile păreau că ies direct din el. Mai mereu, toate începeau cu magica formulă “Când eram eu tânără…” și imediat știam că urmează ceva grozav. Bunicile aveau și un simț de povestitor fantastic, în sensul că dacă era iarnă, poveștile se petreceau iarna, dacă era toamnă și noi desfăceam porumb în șură, poveștile făceau referire la ceva toamnă la fel de bătrână ca vremea.


Pentru că acum e iarnă, îmi vin în gând povești ce s-au petrecut iarna, când buni era tânără ori de-a dreptul copil și nu locuia în capătul de sus al Mirșidului, ci pe calea Zalăului, o uliță cam desfundată, ce pornea deasupra căii ferate și urca încet dealul, până se pierdea în pădure.

Buni avea doar doi-trei ani când și-a pierdut tatăl în război, mort pe front sus în nord, la Cotul Donului. Buni Carolina rămăsese la 22 de ani văduvă cu doi prunci in brațe: buni Ana, cea de doi-trei ani, și sora ei mai mică, Ludovica, de vreun an, un an jumate. N-au avut niciodată o casă a lor, ci au locuit mereu cu părinții bunicii Carolina, într-o căsuță cât un pumn. Era mai mult bordei decât casă, cu o singură încăpere, un antreu de abia încăpea un om, acoperișul de paie și o prispă pe care vara dormea moșucu’, adică tatăl bunicii Carolina. Eu pe moșucu nu l-am cunoscut, dar pe mama bunicii Carolina, adică pe stră-străbunica mea, da. O chema Maria și era foarte bună cu mine. Obișnuia să stea mult pe o băncuța lucrată grosolan din lemn și așezată lângă trepte, având mereu alături un bat cu care se ajuta sa umble. Ea – o femeie de peste 90 de ani, cu ochi mari albaștri, care au văzut prea multe într-o viață. Eu – un pui de drac împielițat, de nici 3 ani, cu ochi tot albaștri, fugind in jurul ei și sărind două trepte de-odată.

– Șezi, Mihaela, blândă, ca ai să pici!

Dar dracul bălțat și răpănos care eram nu avea stare. Fugeam mai abitir în bătătura mică, iar din când în când mă năpusteam la mămuca, îi smulgram ca un uliu năframa de pe cap și alergam fericită că nu mă putea prinde. În timp ce fluturam năframa cum fluturau turcii steagul când treceau Dunărea, mămuca la cei peste 90 de ani ai ei încerca să mă convingă să-i dau baticul înapoi. Ceea ce făceam, la un moment dat, ca să îl șterpelesc iar câteva minute mai târziu. Scena se repeta la infinit si se repetă la fel în capul meu, când mă gândesc la trecut. Asta era mămuca Maria, iar amintirea de mai sus e singura pe care o am cu ea.

Din poveștile mamei și ale bunilor, știu că mămuca Maria se îngrijea de casă, cât timp moșucu’ și restul familiei era pe-afară ori la câmp.

În casa asta, așadar, în căsuța cât un pumn, stătea buni Carolina, cu cele două fete mici.

– Și era război, și nu aveam ce mânca, povestea buni Carolina. Eram mulți, că eu încă mai aveam trei surori mai mici, care încă nu s-o fo’ măritat, numa’ Floarea era la casa ei. Și-atunci mămuca făcea pătură dintr-un ou, o pârgale’ cu un pic de ploi, și aia era și prânz, și cină. Câteodată moșucu’ mai găsea vara în pădure ciuperci, dar toți oamenii le căutau, așa că nu era des când găsea. Când o fost greu tare cu foametea, am mers de-am săpat rădăcini de picioici si le-am mâncat. Într-o iarna, au venit nemții și au stat în sat. Ne era frică de ei, dar apoi ne-am obișnuit unii cu alții. Neamțul care a stat la noi în casa o fo’ om bun. O văzut că nu aveam ce mănânca și și-o împărțit conservele cu noi. Și la fătucăle mele le dădea coste de zahăr, erau atunci ca bomboanele.

– Și nu-ți era frică de război, buni?, întrebam noi, în timp ce ascultam cu ochi mari povestea.

– Ba ne era, dară că ne era, dar ce era să fi făcut? Prin ce ți-e dat să treci, treci…

– Și erau bombe, buni?, întrebam noi cu curiozitate de copil.

– Erau dară, mai bine n-ar fi fost! Veneau avioanele și lăsau să cadă bombe, de numa’ sărea pământul în sus unde cădeau. O dată m-o prins pe câmp, la săpat. Eram cu fătucăle amândouă, când le-am auzit huruitul și am știut că vin. Nici n-am știut de mine atunci! Mi-am luat fătucăle în brațe și am fugit sub o răchită, și am stat acolo, lipite toate trei de pământ și m-am rugat să trăim. Și am trăit…

– Și apoi ce s-a mai întâmplat?

– Apoi o plecat nemții și au venit rușii. Am scăpat de dracu’ și am dat de mă-sa. Rușii au fost mai rău ca nemții, veneau și furau ce mâncare mai era prin sat, băutura la fel. Da’ baiu’ cel mare era ca veneau și luau fetele cu de-a sila și le batjocoreau. Moșucu’ o luat-o atunci pe Maria, pe sora-mea cea mică, și o dus-o și o ascuns în pădure. Cealaltă soră mai mică taman ce se măritase, iar cealaltă, Anica, fugise și trecuse granița în România. Noi pe atunci eram la austro-ungari.

– Și cât o stat sora dumitale în pădure?

– Apoi o stat cat o trebuit. Moșucu’ îi ducea mâncare pe ascuns. Nu era singură, mai erau fete din sat duse și ascunse în pădure de părinții lor.

– Și după război?

– Dupa război, lumea și-o văzut de ale ei și fiecare a făcut ce-o putut. Și muierile și-o așteptat bărbații să vină acasă.

Aici povestea se oprea și se lăsa oarecum liniștea. Buni Carolina era una din femeile alea ce-și așteptau bărbații să se întoarcă de pe front. Nu trecea zi în care buni, încă soție tânără, de nici 30 de ani, să nu se oprească din lucru și să scruteze cu privirea colbul uliței, sperând să-l vadă pe Ioanea al ei urcând cu ranița în spate, către casă. Își forța ochii să scruteze depărtările, în speranța că poate, poate, acum, în minutul ăsta vine.

Și anii au trecut, unii după altii, și buni Carolina a adunat fire argintii sub năframă. La început câteva, apoi s-au făcut mai multe, iar buni a devenit bunica și apoi străbunica. Speranța că soțul ei trăiește nu și-a pierdut-o, însă, niciodată. Aveam vreo 7-8 ani, cred, când nu știu cum ajunsese la urechile ei că sunt ceva vești despre prizonieri de război, care fuseseră închiși în ceva lagăre din Siberia, ani de-a rândul, așa că o rugase pe mama să se intereseze.

– Valerica dragă, vezi dacă nu-i și Ioanea meu printre ei.

Așa a aflat mama că străbunicul murise la Cotul Donului, în bătălia dată pentru cucerirea Stalingradului. Când mama i-a zis ce a aflat, buni Carolina nu a întrebat nimic. A rămas doar cu privirea în depărtări mult timp.
Apoi, la câțiva ani buni după asta, când eu eram adolescentă deja, stăteam pe trepte cu buni Carolina, într-o duminică.

– Buni, da’ de bunicul, de soțul dumitale, ce-ți amintești?

– Ioanea meu a fost un om tare bun, tare, tare bun. N-ar fi zis un cuvânt rău de nimeni.

– Și chiar a murit la Cotul Donului?

– Ce știe o bucată de hârtie despre ce-i cu Ioanea meu? Au fost atâția acolo care au dispărut. Pot ei zice din atâtea mii de oameni, ce s-o întâmplat cu feștecare? Știe o hârtie mai bine ca sufletul meu?

– Și sufletul tău ce zice, buni?

– Zice ca Ioanea meu tât a găsi drumul spre casă…

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*