DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Ierni cu bunica. Durgalăul de lucrat pânza al familiei Nemeș a lu’ Debura

Într-una din diminețile trecute, am primit câteva fotografii cu patru obiecte lucrate superb în lemn, toate foarte vechi și care au aparținut familiei Nemeș din Mirșid. Este vorba de o ladă de zestre, un dulăpior de condimente, un mai de bătut haine și o componentă a unui durgalău, toate păstrate cu grijă în colecția lui Sorin Nemeș, urmaș al vechii familii Nemeș și care actualmente locuiește în Baia Mare. Extrem de încântată, o sun imediat pe bunica.

– Buni, ghici ce? Am învățat un cuvânt nou!

– Ce cuvânt?

– Durgalău!

– Se zice durgalau, nu durgalău și nu-i cuvânt nou, e vechi tare. Durgalaul era la tătă casa, că avei nevoie de el când lucrai pânza de cânepă. Și,  Domne! multă cânepă puniei pe atunci, că-ți trebuie la tătă cele, de la lipideauă până la cămeși!

– Voi unde puneați cânepă?

– Apoi noi acolo lângă Moctari, lângă Cămin, cum îi zice amu. Peste drum de Moctari, fix unde e amu casa lu’ Dragoș era pământul nostru, tare bine se făcie cânepa acolo, creștie mândră și subțire.

– Când și cum se semăna cânepa?

– Din semințe se semăna, când sămânai mălaiul, atunci puniei și cânepa. Noi acolo puniem într-un loc cânepa deasă, ca stratul de ceapă, să o putiem culeje și face pânză din ea, iară în restul grădinii o puniem împrăștietă printre mălai.  Ieșeu din pământ niște tulpini de noi le zicem halduri și pe haldurii ăștia îi lăsai să crească bine, iară în vârf făcieu on spic cu semințe, cam cum e spicul la mălai. No, când strânjei cânepa și o tăiei cu secera, haldurii îi puniei la uscat, iară apoi merei cu ei pe un lipideu întins pe jos și îi scuturai bine la vârf, de tătă sămânța pica jos și o putiei aduna în săcuț, să ai pentru celălalt an.

– Și cânepa de tors? Cum făceai cu ea?

– Aceie când să cocie, o tăiei cu secerea și o legai snopi, cum legi grâul, da’ mai mici, și îi duciei acasă cu caru’. Și acasă îi puniei pe lângă gard ori pe lângă pereți, la uscat. Când era uscată, o duciei la topit la toptilă.

– Și unde era toptilă la noi în sat?

– Erau toptile în mai multe locuri, da’ noi aici o duciem pe Vale, lângă Boldii, că aici era mai aproape de noi.

– Și cum se petreceau lucrurile la toptilă?

– Apoi acolo în Vale, în apă, săpai o groapă bugăt de adâncă, de-un metru, on metru și jumătate – mai adâncă nu trebuie că era bugătă apă atunci pe Vale. Groapa asta te puniei și o zâdiei cumva tătă, tătă de jur împrejur cu nuiele și apoi puniei snopii de cânepă în ea. Peste snopi, așezai mai întâi găteje, apoi puniei pari de-a crestulul și îi proptiei bine cu pietre, să țină cânepa tătă acoperită de apă.

– Păi cred că vă trebuia mai degrabă bolovani, nu pietre.

– Nici nu zici rău, doară după ce așezai tăt și acoperei groapa, tăt erai deșelat de spate, numa’ junghiuri simței când te îndreptai de mijloc și ieșiei din apă.

– Cât timp lăsai cânepa acolo? Două, trei zile?

– Ce vorovești? Măcar șapte-pot zile o lăsai la înmuiet în toptilă, dacă nu chiar și zece, depinde cât de multă cânepă avei. Când vediei că s-o înmuiet, o spălai bine acolo în toptilă, o scotiei și o urcai în car și o duciei acasă.

– Deci iar aveai nevoie de car…

– No, da’ cum? Doară cânepa era amu și mai grea, că era plină de apă. De-aia când ajunjei acasă, o puniei iar la uscat, pe lângă gard, pe lângă pereți…

– Iar la uscat? Dar era foarte mult de lucru cu cânepa asta.

– Da’ ce-ai gândit? Era dară și încă ăsta ii numa’ începutul. Da’ să te socotești tu că în tătă sara strânjei snopii și îi puniei la adăpost în șură ori sub streșină, să nu îi ude de vinie vreo ploaie noaptea, iară dimineața îi scotiei iar la soare, și tăt așe. Și când era uscată, o puniei în zdrobditor.

– Ce era ăsta?

– Nu era casă să nu fi avut zdrobditor. Era făcut din lemn, ave doi craci în față, doi în spate și doi la mijloc. Între ei era ca on fel de valău, ca on fel de troacă de lemn, lungă de vreo 70 de țente, iar deasupra valăului era prins în țâțâni un lemn gros. Cu mâna stângă luai câte-un snop, doi și îi puniei în valău, iară cu mâna dreaptă mișcai lemnu’ ăla gros și lovei snopii cu el până îi zdrobdiei și tătă tulpina lemnoasă ieșie din cânepă.

– Sună a muncă destul de grea, cerea efort fizic.

– Grea era, de bună samă, că de la o vreme te dureu mânurile de nici nu le mai simței.

– Și cât timp făceai asta?

– Până erau făcuți tăți snopii prin zdrobditor, lemnu’ pica din cânepă și rămâneau numa’ câlții, pe care îi dădiei după aia pe hecelă.

– De zdrobditor nu am auzit, dar de hecelă da. Cum funcționa exact?

– Hecela era o scândură de lemn, cu cuie de fier bătute în ea, arăta ca on pieptene mare, prins bine la capete, să nu cumva să-l tragi după tine când dădiei câlții prin el. Din hecelă ieșe fuior frumos, de-l putiei răsuci pe mână. Ce pica jos din hecelă erau niște câlți mai aspri, pe care iar îi pieptănai cu on piaptăn cu dinți mari, de lemn, și iar alejei ce era mai bun de puniei deoparte, iară ce era aspru tare puniei detilindi. No, adică trebuie să ai trei părți după hecelă: fuioarele, din care făciei apoi cămeși, poale, spăcele, apoi câlții buni, din care făciei mai o haină, ori lipideauă și șterguri de-a oărea, și câlții cei aspri, din care făciei tăte restul care-ți trebuieu în casă.

– Foarte greu și mult de lucru mi se pare!

– Așe și era! Da’ ce putiei face altceva? Că pe atunci nu era magazin de haine cum îi amu, că numa’ meri și ți-ai luat în 10 minute câte-un rând întreg de haine. Erau croitori care aveu și materiale, la oraș, e drept, da’ cei mai mulți oamini n-o avut bani de așe ceva. Familiile aveu prunci mulți, nu-i putiei îmbrăca pe tăți la croitor, când tu erai de la sat, și să fi vrut. Așe că lucrai cânepa și te bucurai când îți făciei on spăcel nou din cânepă de numa’, că doară știei câtă muncă și zoală o fost acolo.

– Chiar cred că era așa cum spui! Dar am rămas la fuior. Ce se întâmpla mai departe?

– Apoi toate fuioarele erau toarse. Tătă iarnă, cum îi pe vremea asta, merei în habă și torcei, apoi tortul ce ieșie îl băgai în ciubăr și îl spălai până se albe.

– Îl spălai ca pe haine? Adică îl cărai, cu tot cu ciubăr, acolo la izvor la Ciorgău, și acolo îl spălai?

– Tumna așe! Cu leșie și cenușă îl spălai, până rămâne alb cum știi că-s lipideauăle. Tortul asta era în sculuri. No, sculurile astea le luai iară în habă ori acasă, cum putiei, și le puniei pe vârtelniță și le depănai. Unul câte unul, până avei gheme multe, multe, cu care merei la urzoi.

– Ce era urzoiul?

– Urzoiul era făcut din lemn, era cam de-un metru și jumătate de înalt și era în patru dungi, ca niște craci pe care tăt trebuie să întinzi ațele. Urzoiul ăsta era agățat de grinda casei și pe el urzai firele.

– Avea toată lumea urzoi?

– Nu, aveu mai mulți în sat, da’ nu tătă lumea. Noi aduciem urzoiul de la Petecu’ ori de la a lu’ Gusti, că ei erau mai aproape. Când isprădiei de urzit, luai firele cu mâna cu mare grijă, că erau anume împletite și să nu cumva să se încâlcească. Acuma aduciei din șură războiul de țesut în casă și îl întindei. Războiul avea cam 2 metri și la fiecare capăt era câte on sul. Luai firele și le prindiei pe sulul din spate, le întindei și le băgai prin ițe, apoi prin brâgle și apoi prin spată, după care le prindiei de sulul din față. Și începei să țeși.

– Îmi amintesc foarte bine războiul de țesut și cum era alcătuit.

– Da? Mai ții minte de brâgle și ițe?

– Da, și de cordenci, de bărbătuș și muierușcă, de spată, de sucala de făcut țevi, mi le amintesc foarte bine.

– N-aș fi crezut, că erați micuțe când eu cu măicuța puniem război. No, să știi că războiul se punie primăvara. Când gătai de țesut, luai pânza jos, o tăiei frumos la capete și iar o spălai la Ciorgău, după care o întindei pe rât, pe iarbă, la soare, la uscat. Când era uscată, o luai acasă și o întindei pe masă și o dădiei cu durgalăul, ăla de mi-ai zis tu de el. Dădiei cu el – ave on fel de dinți, de șine, și un fel de lemn cu care îl mișcăm –  și pânza o trăgei într-o parte ca și cum tragi aluatul când faci pătură. Și când gătai, putiei mere cu pânza la ceva croitor să-ți croiască ce-ți trebuie. Lipideauăle ni le tăiem și cosem noi, da’ hainele nu.

– Foarte multă muncă de când semănai cânepa și până ajungeai să poți purta o haină.

– Așe era pe atunci. Nu avei încătrău. Da’ tăt nu mi-ai zis unde ai aflat tu de durgalau.

– Mi-a scris azi Sorin Nemeș și mi-o trimis patru poze cu obiecte vechi, unul din ele fiind un durgalau. Mi-a spus că mama sa e Ludovica, iar tatăl se numește Gavrilă și că stau undeva la vreo 200 de metri de școală.

– Nemeș zici? Lângă școală? Apoi numa’ prunc de-a Lodovichii lu’ Debură poate fi. Amu de câteva zile am vorovit cu Lodovica la telefon, ea stă în Baia Mare amu, că acolo îi stau și pruncii amândoi. Ăla mai mare e Nelu – îi cu vreo 2-3 mai mare ca mă-ta, iar tu îi fi vorovit cu fratele lui mai mic, că lui îi zice Sorin.

– Da, așa mi-a explicat și dânsul, că are un frate mai mare stabilit tot în Baia Mare.

– Lodovica s-o dus din sat la Baia Mare cu familia demult tare, da’ casa tăt acolo îi, lângă gară. Cel mai mare din prunci, Nelu, tăt vinie când era mic în văcanță de-i ajuta pe bunici, la fân, la coasă, bag samă i-o fo’ drag aici. Lodovica și de fată tăt  Nemeș i-o fost numele. Ea îi cu 2 ani mai mare ca mine.

– Chiar așa, ia ghici când e ziua ei?

– Apoi de unde să ghicesc eu așe ceva?

– E în 30 ianuarie, adică azi!

– No, lasă-mă! Tu amu glumești ori chiar e ziua ei azi?

– Vorbesc serios.

– No, ce frumos! Să o ție Dumnezo sănătoasă și să-i deie bucurie! Ia stai numa’, că vorovim on ptic mai târziu, că amu o și sun pe Lodovica să-i urez “Ani mulți fericiți!”.


...

niciun comentariu

Lasă un comentariu