Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
Directioneaza 2% pentru un altfel de jurnalism. Formularul poate fi descarcat AICI

Grija noastră cea de toate zilele ia-ne-o nouă astăzi…

Ce faci atunci când, bolnav fiind tu sau cei ai tăi, ai nevoie de sprijin, ca să te aducă salvarea acasă, dar nu îl primești? Adică nu îl primești de acolo de unde ar trebui, adică de la Ambulanță? Răspunsul e unul de neacceptat: apelezi la vecini, la cunoștințe, la cine o fi pe acolo în ziua respectivă.

Am fost rugat să ajut la a transporta un bolnav care urma să vină cu ambulanța (asta după mai mult de o jumătate de zi de așteptat după aprobări de tot felul), dar nu direct, de către familia bolnavului, ci prin-o rudă de-a lor, care mi-e vecină și știa că, dacă sînt acasă, nu o să refuz. De ce s-a ajuns la asta, ca eu, și altă persoană care a venit să ajute, să trebuiască să fim brancardieri, să venim din alte părți ale orașului, decât unde locuiește bolnavul? Pentru că la Ambulanță nu există brancardieri. Pare neverosimil, așa-i, ca la salvare să nu existe oameni care să transporte bolnavul, însă așa stă situația. Și atunci, dacă vrei să transporți bolnavul acasă, chemi în ajutor pe cine apuci, pe cel care e acasă la ora aia și poate să facă pe brancardierul, pentru că să transporți un bolnav pe scările înguste ale blocurilor până la nu știu ce etaj, nu e ușor.

”Și chiar nu există personal, chiar nu există, adică, pe bune, la Ambulanță, unde e nevoie de brancardieri, nu există așa ceva?”, l-am întrebat pe șoferul care venise de unul singur cu bolnavul, și care ne spunea nouă, celor adunați acolo pe post de brancardieri, ce să facem.

”Există personal, dar nu acolo unde e nevoie, ci la administrativ. Da de acolo nu vine nimeni să care bolnavii”, mi-a răspuns șoferul, cu mâhnire, chiar dacă deja obișnuit cu situații de genul ăsta. ”La noi, la Ambulanță, nu avem brancardieri.”

”Păi, și atunci, când sînt situații de genul ăsta, ce să facă familia, la cine să apeleze?”.

Șoferul s-a uitat la mine, apoi, ca și cum mi-ar fi spus că dacă ți-e sete, bei apă, mi-a răspuns: ”Chemi un vecin, un prieten, că n-avem ce face, că io de unu’ singur n-am cum.”

”Și dacă nu e niciun vecin acasă?”

”Chemi pe cine apuci, pe cine se învrednicește la a ajuta. Dacă nu-i nime’…”, a rămas continuarea în aer, o continuare care nu face altceva decât să arate realitatea cruntă a sistemului de sănătate al zilelor noastre. Și asta-i valabil nu doar acum, ci de mulți ani încoace, și degeaba îi arăți cu degetul pe ăia din partidul care ție nu-ți place cum că ar fi de vină, pentru că treaba asta e la fel din ’89 încoace, de parcă grija față de celălalt ar fi devenit, brusc, în lumea nouă, o impietate. Iar interesul personal, cel al aparținătorilor sistemului, primează în fața a orice.

”Io, când m-am angajat acuma mulți ani la Ambulanță, era o cameră de 3/ 4 unde era directorul și ceilalți din administrativ. Acuma nu ajunge un etaj întreg. De aia-i așa cum îi. Ia, io fac asta de dimineață, și tăt așe-i, fac mușchi”, a concluzionat sec șoferul, care a văzut prea multe la viața lui ca să mai poată să-l conturbe un lucru nefiresc pentru alții, dar cotidian pentru el.

Am cărat bolnavul la etajul trei, apoi am ieșit din bloc și am plecat fiecare în direcția din care venise. Șoferul, pentru că am tot vorbit cu el, și deja legătura era creată, mi-a spus simplu, dar apăsând cuvintele: ”No, să-ți dea Dumnezo sănătate. Ce bine că există oameni care să ajute. Dacă n-ar fi, ce ne-am face?”

Ce ne-am face?

Am plecat către casă încercând să nu mai văd imaginile cu femeia bolnavă pe care am cărat-o ca pe un bagaj. Apoi, brusc, m-a cuprins revolta și dacă cineva mi-ar fi dat puterea (și nu, cu sloganuri, deși e la modă, nu se va schimba niciodată nimic), aș fi șters răutatea, ipocrizia, egoismul, vanitatea, pornirea asta nebună a omului de a fugi după faimă, după înavuțire, atunci, în momentul acela, și aș fi încercat să le înlocuiesc cu tot ceea ce înseamnă ”a-ți păsa”.

Compasiunea care s-a agățat de mine, la fel cum s-au agățat mâinile de mânerele din chingă ale mușamalei portocalii pe care am cărat bolnavul, s-a șters, înainte să ajungă să fie prea mult. Pumnii, însă, au rămas strânși până acasă, în timp ce-mi repetam: ”Nu se poate așa ceva, nu se poate…”

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*