DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Grădina Botanică din Jibou, poate cea mai frumoasă din țară. O lume minunată

De 52 de ani, de când a fost fondată, lumea Grădinii Botanice din Jibou se dezvoltă de la an la an, iar atunci când intri pe poarta Grădinii e ca și cum ai intra într-o altă lume. Și toate acestea i se datorează, în primul rând, profesorului de biologie Vasile Fati, cel care a început lucrările pentru organizarea  Grădinii în perioada anilor 1959-1968, când, împreună cu elevii si cadrele didactice reușește să demonstreze că parcul din împrejurimile castelului Wesselenyi, unde funcționa liceul, este potrivit pentru organizarea unei grădini botanice. În anul 1970, Grădina Botanică devine unitate independentă.

O lume minunată. Asta ar fi descrierea, pe scurt, a vieții colorate din incinta Grădinii, și ori de câte ori ai fi fost acolo, de fiecare dată e la fel de frumos, iar asta pentru că acolo e o expoziție a vieții. Iar cei 10 lei, atât cât costă un bilet pentru adulți, merită cu prisosință, plus că așa contribui și tu, vizitatorul, la dezvoltarea Grădinii. Și merită fiecare ban investit acolo.

De la aleea principală, la globurile uriașe de sticlă, la coloritul superb al florilor, aleile care te îmbie la plimbare, parcul animalelor ori micile lacuri în care peștii exotici creează unde de culoare, toate astea transformă o plimbare acolo într-o incursiune într-o altă lume, una în care natura e cea care face legea.

Și, poate, cel mai bine spun asta animalele de acolo, care, deși închise (e drept, parcul lor este unul suficient de mare încât să nu aibă impresia că sunt captive într-o cușcă), se simt în largul lor. Și chiar dacă își păstrează ”teama” față de om (lucru bun, de altfel), te lasă să le privești, ba chiar să le și fotografiezi. E drept, eu, unul, m-am simțit oarecum vinovat fotografiindu-le. Nu de alta, dar chiar dacă sunt închise în acel parc, totuși, nu sunt niște exponate într-o expoziție, ci sunt ființe vii, la fel ca oamenii care le privesc. Și, la fel cum fac și în natură, fotografiez animalele doar când vor și ele asta. Sau, mai bine zis, când nu le deranjează. Cum îți arată că nu le deranjează? Simplu, privindu-te liniștite, fără a da semne că vor să o ia la fugă, atunci când tu te înfigi cu aparatul de fotografiat în plasa gardului de sârmă (ori luându-le în ”vizor”, în natură fiind), ba chiar (ori cel puțin așa am avut impresia) zâmbind amuzate, văzând cum încerci să nu prinzi în cadru sârma gardului.

Acuma, nu știu dacă micuța veveriță roșie, care a furat un cocean de porumb din fața cerbului uriaș care mânca liniștit, își făcea vreo problemă. La urma urmei, ea poate oricând să iasă din parcul căprioarelor. Poate de asta se uita la mine, omul care încerca să o fotografieze, nedând niciun semn că ar fi neliniștită de prezența mea, și continuând să ronțăie în viteză coceanul de proumb furat din fața cerbului (de fapt nu furat, ci împărțit cu celelalte animale de acolo). Ba, mai mult, din când în când se oprea din ronțăit și mă privea de-a dreptul, un fel de: ”bun, ai reușit să faci o fotografie cât de cât bună, sau mai trebuie să pozez?”. N-am prea reușit, plasa de sârmă a gardului fiind prea deasă, așa că mi-a mai pozat, până a terminat de mâncat. Apoi, cu coceanul de porumb în gură, s-a urcat în copac. Nu foarte sus, la vreo doi metri, apoi s-a oprit, privindu-mă cu coada ochiului: ”Aloo, mai stau mult așa, cu porumbu’ în gură? Care-i problema, acum înveți cum să folosești aparatul de fotografiat? Pfoooai, ce ți-e și cu oamenii ăștia. Păi io, dacă aveam un aparat de fotografiat pentru veverițe, până acum făceam un film documentar. Na, bine, hai că mai stau 10 secunde. Dacă nici acum nu reușești, io mă duc în treaba mea, că n-am timp de pierdut. Știi cât porumb mai am de ronțăit?”  




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu