Stina, o fetiţă de 12 ani, alături de mama ei, Ann- Kathrin, din Berlin, au ales să-şi petreacă vacanţa într-un mod cât se poate de inedit. Şi-au dorit să vadă Apusenii la pas, cu rucsacurile în spate. Şi s-au pornit la drum. Dar nu oricum, ci însoţind doi măgăruşi, într-o călătorie de 9 zile şi 100 de kilometri, pe drumuri de munte şi prin păduri de brad, de la Râşca către Beliş, Răchiţele, Sâncraiu, Mănăstireni şi din nou Râşca. Şi dacă cineva îşi închipuie că a merge la pasul măgăruşilor e mai uşor decât a merge la pas de unul singur, se înşeală, şi se înşeală mult. Una, pentru că asinii merg mai lent decât un om, şi trebuie să-ţi încetineşti paşii după mersul lor, apoi se opresc din cine ştie ce, şi o fac des, şi dacă se opreşte unul, nu îl poţi urni nicicum nici pe celălalt. Pe lângă astea au nevoie de pauze destul de lungi, în care să stea să pască şi să se adape. Nu le place ploaia, şi dacă ai ghinionul să înceapă să plouă,  o să ai de furcă în a-i convinge să o ia din loc. Iar întâmplarea a făcut ca Stina şi mama ei să prindă o vreme ploioasă şi datorită rezervărilor făcute anterior, cazare, biletele de avion spre casă şi alte cele să fie nevoite să meargă înainte, în ciuda ploii reci, care nu s-a oprit câteva zile la rând, şi a ceţii dese, care de multe ori le-a făcut să se îndoiască în privinţa drumului. Pe lângă toate astea, nici indicaţiile tipărite pe nişte foi A 4 nu erau tocmai cele mai potrivite, iar hărţile destul de vechi.

Când primul gând care îţi vine e tot la cei doi companioni de drum

Şi până la urmă, nu vremea şi cei câţiva zeci de kilometri zilnici s-au dovedit a fi cei mai greu de suportat, ci faptul că avându-le cu ele pe Sara şi Mura, făceau 18 kilometri în circa 10 ore, ceea ce înseamnă o medie de mai puţin de 2 kilometri la oră, pe când un om neantrenat parcurge, la pas normal, circa 4 kilometri pe oră, iar dacă merge într-un ritm cât de cât alert face și 6 kilometri într-o oră. Bine, că atunci când vremea e frumoasă, e o adevărată plăcere să mergi pe munte în pas de plimbare, să te umpli cu aerul tare de brad, să bei apă vie de izvor, să te întreci cu albinele şi fluturii, să urmăreşti joaca de-a poveştile a norilor, să încerci să înţelegi dacă stăpânul măgăruşilor surori, Sara şi Mura, a fost atât de şugubăţ, încât să le dea numele după saramură, sau dacă totul a fost doar  pură întâmplare. Dar mai ales să încerci să dezlegi misterul opririlor atât de dese a asinilor, să traduci mişcarea urechilor şi datul din cap nărăvaş, atunci când nu e nimic prin preajmă, de parcă ai putea traduce încăpăţânarea. Însă când toate astea sunt ascunse în ceaţă, când abia vezi coada măgăruşului şi nu ştii ce e la doi metri în faţa ta, când ploaia te pătrunde indiferent ce haine şi bocanci termoizolanţi ai avea, când Sara şi Mura au încremenit şi nu vor să pornească de atâta vreme, încât îţi vine ţie să-i iei în spate sau pur şi simplu să-i laşi în voia sorţii, stai să te gândeşti, dacă nu ar fi mai bine să laşi totul baltă pentru o cameră uscată şi un ceai cald. Şi totuşi, când după mai bine de zece ore pe drum, ud până la piele la fel ca cei doi măgăruşi, reuşeşti să ajungi la gazda din acea zi, eşti fericit că nu ai abandonat, simţind cumva că ţi-ai autodepăşit limitele şi că poţi mai mult decât ai crezut, indiferent că ai 12 sau peste 40 de ani, şi primul gând care îţi vine e tot la cei doi companioni de drum, la măgăruşii care au înţepenit uzi de ploaie sub un brad. Oare Sara şi Mura sunt ok? Şi te trezeşti sărind de la masă, de lângă mâncarea caldă, fugind în ploaie şi strigând Saraaa, Muraaa… saramura?!

„Nu aş merge cu măgarul nici să mă plătească cineva“

Aşa că atunci când am întâlnit-o pe fetiţa de 12 ani, Stina, aceasta părea destul de bucuroasă că a ajuns la punctul final al călătoriei din ziua respectivă şi că nu mai trebuie să se confrunte cu toanele unui măgăruş, care se încăpăţâna să nu-i răspundă cum ar trebui la comenzi. Cumva surprinşi că cineva e în stare să vină de atât de departe pentru a vizita Apusenii, şi nu oricum, ci pe lângă măgari, cumva surprinşi că locurile de-acasă pentru ei atât de obişnuite, sunt atât de surprinzător de frumoase pentru străini. Cumva amuzaţi să vadă o femeie şi o fată de la oraş trăgând  prin ploaie doi măgari, şi cumva derutaţi de ideea în sine, căreia nu-i prea puteau pricepe sensul, cu nişte feţe încă uimite, dezorientate şi uşor zeflemitoare. Așa le-au primit pe călătoare cei de la pensiune. Feţe încă uimite, pentru că Stina şi Ann- Kathrin nu sunt singurele care au ales să-şi petreacă astfel vacanţa, pe lângă ele sunt şi alţi străini, din alte părţi de lume, care au găsit în România un loc care merită explorat la pas, pe îndelete, ca să nu se piardă nimic din ce se poate vedea şi simţi prin toţi porii. Dar chiar dacă văd excursionişti de genul lui Stina şi Ann- Kathrin, de câteva ori pe lună, uneori cu bebeluşi de câteva luni în braţe, oamenii din Apuseni tot nu le-au pătruns rostul umblatului în dorul lelii pe lângă măgari şi nu se feresc să spună tare şi răspicat că nu ar merge cu măgarii, nici să-i plătească cineva. „Şi ăştia odată ce au fost într-un an, revin apoi în fiecare an şi merg tot aşa cu măgarii, dar în alte zone ale ţării. Şi mai şi dau o grămadă de bani. Săptămâna trecută au venit doi cu un bebeluş de 9 luni şi ploua cu găleata şi i-au pus aşa ca un fel de coviltir şi aşa au mers cu el.“

Stina şi mama ei au văzut România pentru prima dată în urmă cu doi ani, când l-au vizitat pe fratele Stinei, care a lucrat un an în Moldova. Le-a plăcut, şi au promis să revină, iar când a fost vorba despre a face excursia cu măgăruşii, a trebuit neapărat să fie România.